Psihologie

Relatia mama-copil, din punct de vedere emotional

Relatia mama-copil, din punct de vedere emotional

Legatura cea mai importanta din viata unui COPIL este reprezentata de atasarea de MAMA sa, aceasta prima relatie constituind “matrita” biologica si emotionala pentru oricare dintre relatiile ulterioare ale actualui copil, viitor adult.
O relatie sanatoasa si durabila intre COPIL si MAMA se asociaza cu o probabilitate crescuta de creare de noi relatii interumane normale, in timp ce un atasament deficitar, sarac din punct de vedere sentimental, este asociat cu deficiente emotionale şi comportamentale pe parcursul intregii vieti.
Mama si copilul se cauta unul pe celalalt instinctiv chiar imediat dupa nastere cand bebelusul reuseste sa ajunga singur la sanul mamei. Aceasta legatura este ca un fluviu de emotii ce nu se opreste si care se revarsa dinspre mama spre copil, ajutandu-l astfel pe copil sa invete ce este iubirea.
Daca relatia cu mama sa a fost una pozitiva, hranitoare atunci va avea incredere in a initia si sustine relatiile la varsta adulta. In schimb, daca relatia cu mama a fost tulburata si precara adultul de mai tarziu va fi temator si ii va fi extrem de dificil sa stea intr-o relatie.
In primii ani de viata copilul este ca o extensie a mamei, a trairilor sale emotionale, constiente sau inconstiete, de suprafata sau foarte profunde. Din aceasta cauza copiii sunt agitati atunci cand mama este suparata si ingrijorata si sunt linistiti si veseli cand ea se simte bine. In psihoterapie spunem ca ei, copiii, sunt oglinda mamei si ca este necesar ca mama sa aiba grija de ea in primul rand pentru a reusi sa isi linisteasca apoi si puiutul.
In momentul in care mama, prin experienta ei de viata, nu reuseste sa se apropie de copilul ei, chiar daca constient isi doreste asta, va determina o reactie de insecuritate si teama din partea copilului ei. Cu cat il va tine la distanta, cu atat acesta va simti nevoia sa isi determine mama sa il iubeasca si sa stea cu el. Cu cat refuzul si respingerea sunt mai puternice cu atat mai tare copilul se va agata de mama si nu va fi capabil sa stea fara ea, va dori sa stea numai la ea in brate si ii va fi frica de cei din jur.
Gestul de a lua copilul in brate, de a-l legana, de a-l alimenta, de a-l privi cu atentie, de a-l saruta si alte gesturi afective asociate ingrijirii lui, indiferent de varsta, sunt factori de constituire ai legaturilor emotionale. Factorii esentiali care leaga aceste experiente sunt atat cantitativi, cat si calitativi.
Oamenii de stiinta considera ca factorul cel mai important in crearea atasamentului este contactul fizic direct (imbratisarile, sarutarile, mangaierile etc). Aceste acţiuni genereaza raspunsuri neuro-chimice specifice la nivelul creierului, ceea ce duce la o organizare normala a sistemelor cerebrale responsabile de atasarea psiho-emotionala bivalenta (MAMA-COPIL).
Inceputurile
Desi la inceput copilul este doar o celula, pe masura ce creste incepe sa se formeze relatia stransa dintre mama si fat. Fatul va simti bucuria, tristetea, ingrijorarea mamei, aceasta aducand beneficii sau dezanvantaje asupra dezvoltarii acestuia
Toata lumea o sfatuieste pe viitoarea mama sa fie tot timpul cu zambetul pe buze, sa nu se ingrijoreze si sa nu faca lucruri care ar putea sa o supere, totul pentru a oferi un inceput de viata propice copilului. Pe masura ce mama este atenta la schimbarile starii ei de spirit, ea va observa ca fatul va fi mai agitat sau mai linistit, in functie de ceea ce se intampla in jurul lui. Nu trebuie sa uitam ca materialul genetic se defineste in perioada intrauterina, iar personalitatea copilului capata prin acest mod anumite linii de ghidare. Astfel, starea sufleteasca a gravidei influenteaza fara dar si poate starea de spirit generala a copilului si, ulterior, a viitorului adult.
Nu degeaba specialistii ii sfatuiesc pe viitorii parinti sa citeasca bebelusului inca din perioada intrauterina sau sa ii puna muzica linistitoare. Fatul este foarte receptiv la sunetele exterioare si va reactiona in functie de calmitatea sau nervozitatea pe care mama o simte. De asemenea, parintii, dar mai ales mama, sunt sfatuiti sa vorbeasca cu fatul zilnic pentru a il obisnui cu tonalitatea vocilor. Fizic, mama il poate alinta tot de acum. La fel cum bebelusul o gadila, ii da picioare etc. din uter, va simti si el la randul lui o alinare, asadar momentele intime cu bebelusul trebuie sa existe de la inceputul inceputului.
O mama care este trista pe tot parcursul sarcinii, care nu isi doreste copilul, va transmite fatului starea negativa, aceasta punandu-si amprenta asupra modului in care copilul va percepe lumea si a modului in care se va dezvolta din punct de vedere psihologic.
Primii ani de viata
Inca din primele zile, bebelusul va reactiona in corelatie cu ceea ce percepe de la persoanele din jurul lui: va plange daca cineva pare suparat si va rade daca simte voie buna. Mai mult, mama este persoana care va fi cel mai mult timp langa el, lucru ce le va face relatia mult mai stransa.
Atasarea de mama se dezvolta prin interactiune, numai astfel se dezvolta intr-un mod sanatos. Alaptarea, simpla comunicare in limba copilului, lecturile cu copilul sau orice alta activitate impreuna se transforma intr-o experienta de atasare. Jocurile impreuna, discutiile “intre patru ochi” si ascultarea cu atentie a ceea ce copilul are de spus sunt actiuni care pot crea o legatura puternica, durabila, pentru totdeauna.
Sugarii care au o legatura profunda cu mamele lor devin independenti la o varsta frageda. Si, dimpotriva, lipsa unei legaturi cu mama la sugari poate avea un efect pe toata durata vieţii lor. Sugarii care nu sunt legati de mamele lor sunt mai anxiosi si mai nesiguri. Aceasta legatura, de asemenea, le stimuleaza stima fata de sine. Este partea poate cea mai importanta din viaţa unui copil. Chiar si atunci cand au o viata instabila, procesul de atasare dezvoltat in primii ani de viata le permite sa fie de sine statatori si sa se bucure de relatii cu semenii. Acesti copii reusesc bine la scoala, mai ales la matematica. Legatura stransa dintre mama si copil creeaza la copil un sentiment de incredere si o atitudine pozitiva.
Daca nu a facut-o pana acum, mama va trebui sa se schimbe, sa fie mai buna, sa puna mai mult accent pe calmul caminului si sa priveasca optimist fiecare situatie, oricat de neplacuta ar fi ea. Din pacate, nimeni nu este perfect, iar proaspetele mamici se vor simti extenuate. Pentru a ajuta copilul, mama ar trebui sa faca o mica pauza si sa se gandeasca la un moment placut legat de bebelus. Cu siguranta, ea se va linisti si va merge cu mai multa dragoste (daca se poate asa ceva) si voie buna la minunea ei, astfel incat copilul probabil nici nu va simti perioada de cadere psihologica a mamei, de mai devreme.
Daca nu puteti sa va linistiti, nu clacati, rugati pe cineva, sotul, mama, soacra, sa se ocupe o scurta perioada de copil, pana reusiti sa va calmati. Nu se recomanda sa va ocupati de bebelus avand o stare de nervozitate deoarece va va simti, se va agita mai tare si va incepe sa planga, lucru care va fi picatura care va umple paharul.
Copilaria
Singura persoana care stie cel mai bine ce trebuie facut unui copil in momente dificile este mama sa. Un copil suparat, bolnav sau obosit se va simti mult mai bine in bratele mamei lui decat la oricine altcineva datorira lagaturii stranse formate anterior. O mangaiere, o poveste si un sarut pe frunte pot face minuni atunci cand si mama are starea necesara.
Comportamentul general al parintilor si mai ales al mamei are, fara dubii, o influenta importanta asupra starii emotionale a copilului. Daca un copil observa ca mama sa este trista, o va simti si el fara sa stie motivul. Este foarte important ca parintii sa fie sinceri cu copiii lor, sa le prezinte toate datele problemei pentru ca altfel ei vor crede ca starea de suparare ar putea fi cauzata de ei.
Legatura este bi-directionala, mama fiind la randul ei influentata de starea sufleteasca a copilului, simtind cand ceva nu este in regula cu acesta si determinand-o sa actioneze ca atare.
Poate multi dintre noi nu ne dam seama, dar copilul percepe lumea intr-un mod diferit fata de noi. Chiar si un moment de neatentie poate sa produca reactii negative asupra acestuia, deoarece el crede ca parintii nu il iubesc sau nu sunt disponibili pentru el, punand alte lucruri pe primul loc. Astfel, copilul creste crezand ca lumea este un loc nesigur, in care el se afla, pur si simplu, singur impotriva tuturor.
Atuul principal pe care un astfel de parinte trebuie sa il aiba este rabdarea si predispunerea la efort, atat fizic cat si psihic. Tulburarile de atasament, indiferent de tipul lor, pot fi reparate, daca parintii raman calmi si interactioneaza, pe cat posibil, cu cei mici, deoarece ei trebuie sa le demonstreze ca se afla intr-un loc sigur si plin de afectiune, in care pot avea incredere in adulti. In plus, este esential ca asteptarile tale sa fie realiste si sa sarbatoresti, cu o recompensa, fiecare pas pozitiv pe care il face copilul.
Tipuri de emotii
La copilul mic, pana in 6 luni, emotiile sunt limitate ca numar, rezumandu-se la zambet si plans. Parintele trebuie sa incurajeze exprimarea emotiilor pozitive – zambetul. Stimulii pentru acest tip de emotii sunt, de regula, exteriori, precum zambetul mamei, al tatalui, al bunicilor.
Plansul poate fi generat de un act aparent neinsemnat, precum indepartarea unei jucarii de langa copil. Aceasta emotie nu o putem numi manie, ci doar un disconfort legat de aspectul estetic al jucariei.
Dupa 6 luni, deja apar emotii noi, cum ar fi frica, frustrarea. A repeta continuu unui copil ca nu are voie sa faca ceva, starneste emotii negative, motiv pentru care acest fapt este containdicat. Frica poate fi controlata de parinte prin explicarea catre copil ca nu are motive sa traiasca aceasta emotie. Un exemplu ar fi frica de intuneric, iar solutionarea acestei probleme se face prin sederea impreuna cu copilul in intuneric, gradual, pana cand frica va disparea
Frica de singuratate, mai ales atunci cand in jurul lui nu isi mai regaseste parintii, reprezinta un tip de emotie care trebuie educata pozitiv, deoarece poate marca copilul pentru viata viitoare.
Cum ii invatam sa isi exprime emotiile?
Copiii invata, dupa cum bine stim, prin imitatie. Asadar, emotiile le invata cu ajutorul reactiilor noastre, ale adultilor.
Modul in care actionam noi ii ajuta pe ei sa reactioneze, sa constientizeze tipul emotiilor, pozitive sau negative, cand trebuie sa rada, cand sa se bucure sau cand sa se intristeze, sa fie nervos sau suparat. La unele emotii, trebuie sa reactioneze, iar pe altele trebuie sa le ignore.
Atunci cand copilul incepe sa vorbeasca, se dezvolta limbajul, acest lucru ajutandu-l in exprimarea emotiilor Exista tehnici de linistire, de control cum ar fi: muzica, jocul cu jucariile preferate, plimbarea in aer liber, interactionarea cu alti copii.
Atunci cand plange, nu trebuie sa apara iritatia parintelui, deoarece ii va intensifica reactia de suparare. Parintele trebuie sa fie calm, sa vorbeasca linistit, sa-i explice ca motivul pentru care plange nu este important si ca este alaturi de el mereu, ca il intelege. Atunci plansul va inceta. Astfel il invatam sa discearna reactiile emotionale.
8 moduri de a educa emotiile copilului
• Sa radem impreuna. Emotiile pozitive, bucuria de a fi impreuna, il stimuleaza si asa il invatam sa se bucure de ce este frumos si placut.
• Sa ne bucuram de entuziasmul lui. Acest lucru il va ajuta sa-si exprime emotiile pozitive prin optimism si voiosie.
• Sa laudam copilul de fiecare data cand merita. Astfel, el va invata multumirea sa, dar si pe cea a parintelui.
• Sa ascultam ceea ce doreste sa spuna prin gesturi sau cuvinte. Este important sa ii aratam ca avem timp suficient pentru el, ca nu il ignoram si ca este cea mai importanta persoana pentru noi.
• Sa il intelegem. Atunci cand greseste, putem chiar sa il lasam sa greseasca. In viata se intampla mereu sa gresesti. Copilul trebuie sa inteleaga ca uneori greseste si ca aceste momente trebuiesc depasite. Nu dorim perfectiunea din partea lui, dar trebuie sa-i explicam ca a gresit, de ce a gresit si ca nu trebuie sa mai greseasca.
• Sa il incurajamin in finalizarea unei actiuni, in depasirea unei situatii neplacute, in gasirea unor solutii, atunci cand ele sunt necesare.
• Atunci cand este la varsta la care poate intelege, sa ii vorbim despre emotii, nu doar despre emotiile pozitive, cat si despre cele negative, despre cum se manifesta ele. Da-i exemple din jurul sau.
• Sa-l lasam sa se bucure de joaca si de activitatile specifice copilariei.
Crizele emotionale. Ce este de facut?
Una dintre problemele cu care se confrunta parintii este gestionarea crizelor emotionale. Toti trecem, de-a lungul vietii, prin crize emotionale, dar copiii sunt cei care au nevoie de cel mai mult sprijin in gestionarea acestora.
Mai cu seama la copiii mici, exista momente cand parintii intampina greutati in rezolvarea acestora. Motivul este imposibilitatea copilului de a isi exprima clar emotiile, dorintele.
De exemplu, la copiii de pana la 3 ani, aceste crize emotionale au o manifestare violenta, plans cu tipete, lovituri de pumni, dat din picioare. De ce asa? Deoarece copilul mic descopera acum realitatea din jurul lui. Apar dorintele, iar atunci cand raspunsul parintilor este negativ, apar si reactiile copiilor.
De fapt, aceste crize emotionale fac parte integranta din dezvoltarea emotionala. Acesta este modul prin care invata ca nu tot ceea ce doreste se poate si realiza. O explicatie expusa cu calm, rabdare si consecventa poate invata copilul care este diferenta dintre lucrurile ce ii sunt permise si cele care ii sunt interzise. Claritatea si fermitatea explicarii motivelor pentru care nu are voie sa faca acel lucru este un factor important in reusita, intareste relatia copil – mama si il va ajuta ca pe viitor sa isi exprime emotiile intr-un mod diferit.
A nu ceda poate fi cheia succesului in aceste exprimari emotionale. Copilul va intelege in final ca oricat de puternica si de violenta ar fi manifestarea, daca acel lucru nu ii este permis, nu va trebui sa il faca.
De exemplu, cea mai banala activitate, cumpararea unei jucarii, poate starni o avalansa de emotii. Cum il invatam sa reactioneze? Dupa alegerea jucariei dorite, fapt ce starneste emotii pozitive, este nevoie de explicatii pentru a il convinge sa se comporte frumos cu acea jucarie, precum “nu tragem de par papusa, pentru ca o doare” sau “nu stricam masina, trantind-o, petru ca se strica motorul”.
Atunci cand jucaria aleasa nu poate fi cumparata din diferite motive, iar copilul reactioneaza prin emotii negative, tot explicatia si calmul sunt cele care ne scot din impas. Expunerea motivelor, dar mai ales speranta ca va veni un moment cand va exista posibilitatea cumpararii acelei jucarii, de exemplu de ziua lui, aplaneaza exprimarea negativa a emotiilor.
Emotiile copiilor si familiile mono-parentale
O situatie speciala o reprezinta copiii care sunt crescuti de un singur parinte, din diverse motive. In acest caz, intre copil si parinte se creeaza o legatura mai stransa. Stresul unicului parinte este mai mare, ceea ce implica eforturi suplimentare pentru a pastra echilibrul emotional in familie. Este doar unul, care trebuie sa ingrijeasca atat fizic, cat si psihic copilul, doar unul care sa-l asculte, sa-l linisteasca, sa-l sustina.
In acest tip de familie, copilul se maturizeaza timpuriu, unicul parinte avand tendinta de a il trata ca pe un adult. Acest lucru este pozitiv pentru dezvoltarea ulterioara din punct de vedere emotional, dar exista si consecinte negative, cum ar fi nesiguranta conferita de lipsa celui de-al doilea parinte, pierderea increderii in oameni.
Echilibrul si intelepciunea unicului parinte pot compensa lipsa celuilalt parinte, caz in care, din punct de vedere emotional, copilul se poate dezvolta normal.
Copilul invata incet, incet sa isi exprime emotiile, fie ele pozitive sau negative, sa reactioneze corect, sa depaseasca ceea ce ii creeaza neplaceri. Modul in care invata acum, in copilarie, cum sa reactioneze si cum sa isi exprime emotiile, va fi, in general, si modul in care va reactiona si se va exprima in viata de adolescent si chiar cea de adult.
La un moment dat, dupa ce ajunge la un echilibru emotional in familie, copilul va invata sa-si exprime emotiile, fie prin gesturi, fie vorbind despre acestea. Important este sa fie cineva langa el care sa il asculte.
Comportamentul nostru se oglindeste in dezvoltarea emotionala a copilului, ne oglindim in ceea ce face copilul, in felul in care reactioneaza la emotii, fie ele pozitive sau negative. Mamele sunt cele care le formeaza inteligenta emotionala, asta insemnand ca vom avea un copil care constientizeaza emotiile proprii, dar si pe ale celor din jur, care este capabil sa vorbeasca despre ele, care poate depasi cu usurinta situatiile grele din punct de vedere emotional.
Daca simtiti ca nu va puteti conecta cu copilul vostru, daca va simtiti sufocate si va este teama atunci este necesar sa aveti grija in primul rand de voi. Copilul este oglinda voastra si va va atrage atentia asupra aspectelor psihologice care nu va plac si de care fugiti. Este extrem de important sa apelati la psihoterapie atunci cand va dati seama ca propriile probleme va perturba relatia cu copilul si cu cei din jur deoarece puteti sa pierdeti o perioada importanta din viata voastra si a copilului vostru.

Psiholog Avramescu Mihaiela