Psihologie

Neinfricati pe cararile vietii

“Dacă vreți să nu vă temeți de nimic, gândiți-vă că trebuie să vă temeți de orice.” – Seneca
Era în vara lui ‘44, secolul trecut. Secetă, război, amenințarea sovietică încă nereală pentru românii unui regat așa frumos construit și deopotrivă biruit de orgolii nefrânte. Prin câmpiile Dunării, acolo unde fluviul începe să simtă că urmează să se împartă troiță, pământul e uscat și plin de tranșee.

Fears from Nata Metlukh on Vimeo.

„E greu să mergi cu boii trăgând o căruță pe drumuri ce n-au altceva decât gropi și praf uscat ce-ți îneacă respiratia” începe buna, draga de ea, povestea. A nu știu căta oară, la cererea mea. Copilă fiind, de școală timpurie, născută în august uscat de năduful verii, părinții hotărâseră să mă dea în clasă I la 6 ani și-o luna și încă de-o șchioapă, mă refugiam la bunici de câte ori urma să mă confrunt cu necunoscutul.

„S-a poticnit roata-ntr-o groapă, adâncă ca fundul cerului”, continuă buna, cu ochii ei triști, neînțeleși de mine încă, în timp ce mă cuibăresc în brațele ei ’nainte de somn, în Odaie, cum li se spune prin Moldova sudică așezărilor satelit ale satelor mari, foste odată târguri sau orașe, în casa unei rude, care de singurătate și dor ne chemase în vizită. Casele, pe ’acolo, sunt mijite din chirpici și au cea mai frumoasă vatră văzută vreodată de mine, ițindu-se, casele, în mijlocul unei curți enorme, însoțită adesea de grădină, vie și livadă, toate laolaltă. Un tărâm de vis.

„M-am dat jos, lăsând în car pe Lenuța și pe Anicuta să mâne bovina. Ne era greu, bunul tău pierdut și neștiut prin Siberia, de răzbel, noi singure, flămânde și tremurânde la vești ce nu mai apăreau. Eram în luna a șeptea” continuă dansa, „cu unchiu ’tau Petrica. Și cum dădeam să mă poticnesc în roată să iasă, ba în față, ba ’napoi, na’ că boul dă să pornească și-mpingandu-mă-n praf, năvălește spre mine și trece, cu roată cu tot, peste piciorul meu stâng, rămas înțepenit în groapă.”

În timp ce mă strâng ghemuită crisalidă în brațele ei, de curiozitate neostenita, de trăire repetată, de înțelegere a (ne)cunoscutului, sfârșește prin a spune, șchiopătând imaginar prin fața ochilor mei: „de ce copilă dragă, mă pui să repet aceeași istorie de atâtea ori? Nu știi oare cât de tare mă doare?” În semi-întuneric îi răspund pe mutește, convinsă fiind că mă va fi auzit înainte să mă cuibăresc mai bine la pieptul ei: „Te admir pentru curaj și putere, pentru că toate temerile tale, ale mele devenind, trec atât de ușor, căci mă faci să fiu, să îmi găsesc puterea de care am nevoie în viață. Pentru că dacă îți greșesc, vreau să mă ierți, dar tot o să-mi povestești până la capăt istoria.”

Această amintire, veche și nouă în același timp, mă trezește de ceva ani la fiecare încercarea de viață cu care mă confrunt. O asemăn nevoii de curaj și putere interioară de a mă luptă pentru mine, pentru altcineva și pentru ceea ce cred că-mi este de folos în viață.

Tendințele ’spirituale’ ale noului deceniu au creat ocazia că mulți dintre cei înzestrați cu aptitudini de comunicare să devină ghizi într-ale rezolvărilor de probleme de orice natură. Frica este unul din subiectele des întâlnite prin diferite publicații. Îndemnul general este să îți trăiești viața după ce parcurgi pași recomandați, care odată bifați nealterat , în 10 sau 15 etape, detaliat definite, vei învață să: nu îți mai fie frică, nu mai ratezi, nu mai tremuri de teamă, nu mai pierzi….
Orice citim despre ce cred alții că funcționează, e bine să înțelegem că funcționează cel mai adesea pentru ei.

Îndepărtarea fricii din noi nu înseamnă anularea ei pentru totodeauna, ca emoție ori gând și inacțiune, ci conștientizarea faptului că frica există asociată cu o situație creată și acceptarea ei în așa fel încât să nu ne împiedice să acționăm, e o măsură a alegerii considerate de folos. Gestionarea fricii este dovada de maturitate emoțională și socială în raport cu situațiile de viață, nicidecum absența acestei emoții din viață de zi cu zi.
Nu frica este ceea ce ne împiedică să realizăm ce ne dorim, nici absența acesteia nu este determinantul realizărilor noastre, ci capacitatea de a face diferența între îndrăzneală de a o ingnora atunci când devine obstacol și înțelepciunea de a ține cont de ea când împrejurările cer precauție. Aici un filmuleț animat, care pare să fie elocvent asociat ideii exprimate.
E complet nesănătos să nu mai simți frică, căci înseamnă că o mare parte din emoțiile cu care natura ne-a înzestrat sunt la punctul mort. Într-unul din serialele Game of Thrones, unul din personaje, soldat cu simbrie, are o replică revelatoare: atunci când nu-ți mai este frică deloc și de nimic, nu mai poți anticipa pericolul și pierzi abilitatea de a intui acțiunile adversarului.
Frica cea mai mare este aceea de neființă. Să te pierzi cu totul și să nu mai știi cine ești, ce poți, până unde viața te poate îndemna să mergi. Din această frică se nasc cele conștiente cu care ne confruntăm mai abitir pe parcursul vieții: frică de mutilare, de pierdere a libertății, de abandon sau separare, de umilire și rușine, de moarte sau respingere.
În frica de a nu pierde copilul, buna mea și-a găsit puterea de a se lupta cu durerea priciunuita de fracturarea femurului, pentru că viața ei era oricum cea mai importantă sursă de energie pentru pruncul nenăscut și în consecință nu o putea abandona în fața suferinței fizice, târându-și piciorul prin tot restul vieții ei și purtând încă câteva sarcini după.
Din frica de a nu pierde o iubire, o relație, un prieten, o slujbă, o oportunitate sau orice altceva, regăsim în noi puterea de a acționa și a da valoare emoției printr-un comportament care, sperăm noi, anulează pericolul gândit și transformă ideația din formă ei opusă în realitatea fericită.
Diferența o face adesea felul în care acționăm și cuvintele pe care alegem să le folosim, căci ura, invidia, mândria și ego-ul nesfaramat sunt componente tot ale fricii, dar reprezintă imaginea celeilalte fețe a monezii.
Curajul de a ne depăși, inclusiv frica, își este suficient sieși și nu trebuie să fie însoțit și ajutat niciodată de un defect, spune atât de frumos Seneca. Distrugerea vine până la urmă din faptul că ne-am ratat pe noi înșiși și ne-am epuizat fiind ceea ce nu suntem. În viață dobândim controlul doar atunci când renunțăm la el.
Acolo unde nu găsești blândețe, înțelegere, respect și răsfăț, nu face sens să mai cauți nimic altceva.

Autor Nicoleta Radu

Publicistica Coach Radu Leca