Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!”

„Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!”

Când Dorothy (personajul din Vrăjitorul din Oz) s-a trezit singură într-un loc necunoscut, deşi bine primită de localnici ca urmare a întâmplării de a-i fi scăpat de vrăjitoarea cea rea, dorinţa specifică oricărui copil de a se întoarce acasă, la cei dragi, unde se simte în siguranţă şi protejat, s-a manifestat imediat. Pentru a i se îndeplini, cum de altfel ni se întâmplă tuturor celor cu dorinţe, viaţa o supune la necunoscut şi temeri, încercări, ce implică alte primejdii, de data această asumate şi nu întâmplătoare.

Dorinţa de a fi din nou cu familia (metaforă a siguranţei, iubirii necondiţionate, apartenenţei, de aceea o şi multiplicăm de la generaţie la generaţie) este într-atât de puternică, încât o porneşte la drum deschisă să primească orice îi oferă calea.

Tema acestui articol dedicat prieteniei şi prietenilor din viaţa noastră caută să (îmi) explice cum şi în ce fel păstrăm alături de noi oameni pe care îi întâlnim pe parcursul vieţii sub forma prieteniei. Copil sau adult deopotrivă. Însoţiţi-mă în această scurtă plimbare metaforică.

Îndrăznesc să susţin ideea că prietenii din viaţa noastră reprezintă obiecte (termen psihologic!) tranziţionale către care transferăm o parte din lipsurile sinelui (într-o continuă formare şi completare sau ispită!), sperând să ne întregim că fiinţă prin apropierea de ei şi pe care îi înzestrăm cu afectivitate, tocmai ca pe orice obiect ce primeşte acest rol în copilăria mică, când sinele capătă identitate şi se rupe de sinele mamei, cu care copilul se confundă până la 2 ani.

Vă aduceţi aminte ce obiecte au primit această afecţiune (jucărie, păturică, instrumente de scris, cărţi, etc.) când eraţi mici? Eu da. Sau ce obiecte capătă această valoare la proprii copii? Da, exact acele obiecte de care despărţirea pare insuportabilă, că vorbim de mersul la grădiniţă, somn sau o călătorie şi care provoacă râuri de lacrimi dacă cumva sunt uitate, pierdute sau îndepărtate intenţionat.

Asemeni, poate, oricăruia dintre noi, Dorothy caută să se desăvârşească pe sine prin acumularea de calităţi şi trăsături de personalitate care să-i fie de folos în lungul traseu al vieţii.

Primul partener de drum, semnificat de o Sperietoare de Ciori, care reprezintă dorinţa de a fi înţelept, deştept, inteligent dincolo de înfăţişarea fizică (sic!), îi deschide lui Dorothy şansa de a înţelege că e mai bine să fii deştept decât ignorant. Al doilea partener de drum este Omul de Tinichea care reprezintă empatia, capacitatea de a iubi şi de a evita să devii crud, dacă completezi  fiinţa cu calitatea de a avea o inima. „Cine nu are inima nu poate iubi” susţine atât de frumos personajul îmbrăcat tocmai într-un foarte rece şi dur înveliş metalic. Cel de-al treilea partener este chiar curajul, reprezentat de Leul cel Laş, un fioros rege al tuturor animalelor. Păi fără îndrăzneala cum poţi reuşi în viaţă?

Câte romane de aventuri (Cireşarii, Cei 3 Muschetari, celebrul Sherlock Holmes, etc.) nu sunt deschizătoarele acestui sens de asociere?! Adolescenţa, ca vârstă a explorării acestui gen literar, oferă o a două şansă de separare şi formare individuală a sinelui. Toate personajele principale ajung să se însoţească în traseul narativ al istoriei prin care trec, iar grupurile de personaje par a da temperament unei singure forme.

Micul Prinţ (personaj din cartea cu acelaşi nume şi care poate fi (re)citită la orice vârstă) are la rândul său o călătorie fantastică a sinelui, care-l întăreşte, formează şi care-i desfăşoară lumea într-o manieră constructivă, dovadă înţelepciunea în creştere de la o haltă la alta a traseului. Când întâlneşte vulpea, învaţă răbdarea, ritualul apropierii, îmblânzirea lui şi a celorlalţi. Învaţă mai ales că nu putem avea lucruri de-a gata, iar pentru a fi prieten cu tine sau cu altcineva, e important să investeşti timp şi dragoste. La capătul drumului (ce întotdeauna duce către oameni!) şi care îi desfăşoară sub ochi (doar!) grădina de trandafiri (sic!), află că a te crede unic e uneori o iluzie. Dezamăgirea care-l cuprinde se eliberează printr-un plâns sănătos. Câte lecţii minunate!

În Povestea celor 3 purceluşi identificăm 3 etape ale construcţiei de sine. Fânul ales de primul frate, fiind uşor şi moale, tocmai de aceea imediat luat de suflul puternicului lup, care şi în această poveste reprezintă răul interior căruia îi putem uşor ceda, reprezintă comoditatea de a nu te preocupa îndeajuns de binele tău fără a face rău altuia. Lemnul ales de cel de-al doilea, deşi puţin mai solid ca material decât fânul, nu poate fi decât util punctual, ocazional, o bază, o etapă. Abia după două încercări riscante, sinele găseşte soluţia siguranţei şi durabilităţii construcţiei sale, prin piatra aleasă de cel de-al treilea frate, a treia instanţă.

Alice în ţara minunilor e însoţită de Pălărier cu un rol magnific în definirea sinelui sensibil al fetei, de Iepure, de gemeni, motanul Cheshire, o mulţime de personaje care toate semnifică o bucăţică din spiritul acestui personaj deosebit. Cele două regine, anturajul acestora de la curte, sunt iarăşi exemple deosebite de ispite, tipologii temperamentale, comportamente utile sau greşite.

Copiii pre-adolescenţi îşi aleg şi se rup mult mai uşor de prieteni decât adulţii. Ascultaţi-vă copiii! Atunci când rămâneţi uimiţi de partenerul de joacă sau de clasă pe care şi-l aleg, căutaţi să înţelegeţi ce stă la baza prietenii ce se leagă, chiar dacă vi se pare o legătură nepotrivită ‚statului’ Dvs ca familie. Dacă cumva, din contră, copilul Dvs renunţă la o prietenie pe care o credeaţi utilă, lăsaţi-vă conduşi de curiozitatea de a descoperi ce l-a determinat pe copil să rupă relaţia. Odată cu el, învăţaţi şi Dvs să va redescoperiţi.

Instinctul desăvârşirii de sine e mult mai pur, mai aproape de real la copii. Ca adulţi, căutăm drama telenovelei, ascunzându-ne în tot felul de imperative de viaţă automată impregnată de proprii părinţii sau de citate, care abundă pe internet, citate scoase din contextul situaţional pe care autorul, dacă considerăm literatura şi nu inspirationalul de turmă cu care ne însoţim uneori din exces de preocupare creativă, l-a construit în povestea dată ca model de viaţă.

Zicale evocatoare ca „cine încetează să fie prieten, nu a fost niciodată“ sau “nu-mi eşti prieten adevărat, dacă nu-mi eşti aproape oricând am nevoie” – lista poate continua, nu fac altceva decât să confirme o acută lipsă de înţelegere a propriului sine, a propriilor slăbiciuni. O distorsionată percepţie a realităţii vieţii.

Nu putem fi niciodată prieteni foarte buni, altfel decât prin a ne pierde propria identitate, căci întotdeauna vom dezamăgi că ‘nu suntem acolo’ când cineva are nevoie chiar dacă circumstanţele ne explică lipsa, vom supără cu alegerile noastre, căci altcineva doreşte şi manifestă alte înclinaţii, mai puţin pe cea de a accepta diferenţele, vom părea răi şi indolenţi dacă ne exprimă o opinie, ce e contradictorie aşteptărilor celorlalţi. E de preferat aşa, căci ne păstrăm intacţi, ca buni prieteni.

Nu e nimic rău să îţi alegi prietenii în funcţie de preocupările şi nevoile interioare pe care le ai în anumite momente de viaţă. Găsesc că e mai rău să ţi-i alegi în funcţie de preocupările lor şi nu ale tale, că să-ţi completezi golul sau, chiar să te foloseşti de ei, desconsiderandu-i şi dezicandu-te de ei la orice ocazie, odată ce ţi-ai atins planul. Prieteniile se rup nu când nu mai există interese comune, ci atunci când se pierde înţelegerea diferenţelor dintre noi, acceptarea că viaţa fiecăruia are un drum propriu sinelui său, bun sau rău.

Prietenii lui Dorothy dispar spre sfârşitul poveştii ca prin minune, nu pentru că a renunţat la ei, ci pentru că s-au integrat sinelui său. De aceea la final o regăsim doar pe ea în compania familiei atât de mult căutată.

Tema prieteniei în basmele populare româneşti sau poveştile autorilor români este deopotrivă dezbătută.  Făt-Frumos, Harap Alb sau Ileana Cosanzeaza, Capra cu trei iezi, toate personajele au în permanentă la îndemână pe cineva care să-i ghideze, să-i încurajeze şi să îi ajute să-şi atingă scopul, să-şi îndeplineasca sinele (caracterul, felul de a fi ca structură de bază).

Tocmai de aceea, consider prietenia un proces reciproc al perfecţionării de sine. Instinctiv sau intuitiv, prietenii vin în viaţa noastră tocmai când ne sunt utili să traversăm noi etape, să învăţăm şi să ne completăm. Să ni-i alegem deci cu grijă, să ne dăruim lor cu sinceritate, le suntem de folos în acelaşi sens. Păstrându-i aproape când credem că nu mai aduc nimic nou e doar o dovada de indelungată apreciere.

„Prietenul tuturor nu e prietenul nimănui” (proverb persan)

Mulţumesc prietenilor mei care m-au ajutat să construiesc aceste idei!

Psiholog Nicoleta Radu

Publicistica si optimizare SEO Coach Radu Leca

Photo source: http://newartcolorz.com/