Alunga teama de adevarul real din tine. Alunga supararea impusa de constiinta colectiva, la auzul cuvintelor Psihologie si Religie. Nu te mai teme! Urmeaza un articol greu. La final vei fi dat peste cap. Putini dintre voi il vor termina. De ce? De teama.
Macar incercati sa-l cititi.
Întrebări profane despre sacralitatea profanilor
Religia “nu poți cu ea dar și mai greu e fără ea!” Sau nu e o chestiune de putere, ci de intelegere?
De ce avem nevoie de religie?
Ce ne ofera ea si cu ce rămînem dacă alegem să fim cerebrali și onești față de realitatea în care încercăm să trăim, sip e care vrem să o înțelegem sau chiar să o integrăm?
S-a observat ca oamenii devin mai religiosi atunci cand sunt bolnavi, fie fizic sau mental. In situatii de stres psihologic mare, religia este adesea folosita de individ pentru a face fata sau pentru a se adapta circumstantelor. Plang, cerand ajutor la Dumnezeu. Se roaga, fac diverse ritualuri religioase, sau cauta suport in randul membrilor unei comunitati religioase.
De ce religia pare că nu poate să facă pace cu logica și argumentul?
Să fie oare zone diferite din creier activate atunci cand suntem religiosi?
In paragraful urmator descoperim cum o boala studiata in ultimii doua zeci de ani, are conexiuni extra religioase. Bolnavul acuza fenomene ce fac parte din sfera credintei.
Epilepsiile de lob temporal cuprind un grup heterogen de afecţiuni ce au în comun debutul topografic al crizelor, dar cu variate etiologii, vârste de debut, prognostic, răspuns la tratament medicamentos şi chirurgical. Pe măsură ce s-au descoperit rolul structurilor neuroanatomice şi mecanismele neurochimice în bolile psihice dar şi influenţa lobului temporal asupra anumitor funcţii cognitive (memorie, limbaj, atenţie) asupra stărilor emoţionale şi a comportamentului uman s-a acceptat faptul că pacienţii cu epilepsie au o susceptibilitate crescută de a dezvolta tulburări psihice. În prezent se acceptă că psihopatologia este parte integrantă a unor sindroame epileptice, ceea ce necesită o colaborare interdisciplinară complexă între neurologia şi psihiatria pediatrică pentru un management adecvat atât al crizelor epileptice cât şi al tulburărilor psihice.
Tulburările psihotice
Ca şi tulburările depresive tulburările psihotice periictale se întâlnesc mai frecvent la copilul mare şi sunt precipitate de o serie de crize epileptice sau chiar un status, după un interval liber postictal cuprins între 1 şi 6 zile. Acest aspect poate complica corelarea diagnostică corectă. Din punct de vedere psihopatologic este prezentă o alterare fluctuantă a conştienţei şi a memoriei (în 50% din cazuri) cu asocierea unui delir de grandoare sau religios (mai frecvent), cu exaltare dispoziţională, trăiri marcate de anxietate şi, uneori, acte de auto sau heteroagresivitate pe fondul halucinaţiilor imperative (Kanemoto 2002).
Studiile realizate pentru intelegerea si determinarea cauzei aparitiei epilepsiei de lob temporal, sugerează faptul că experiența religioasa simtita de pacient include acordarea de semnificații, înțelegerea și integrarea unor metafore ce pana la aparitia bolii ii erau straine. Totodată, cei ce prezintă epilepsie de lob temporar, acuză și fenomene ce pot intra în sfera religioasă. Dacă persoana bolnava este credincioasă sustine ca simte o prezență, Adevarul este ca persoanele bolnave se simt disforice sau euforice, iar unele chiar își găsesc un sens în viață, odată cu credinta intelegerii acestei experiențe.
Totusi, dacă totul poate fii explicat știițific, cum se întâmplă că încă vedem psihologi credinciosi? Fizicieni ce încă mai cred că există o entitate ce le urmărește experimentul și le poartă noroc când țin un simpozion. Cum pot neglija cercetările neurologice și alte cercetări științifice? Cum pot crede ca entitatea în care ei se încred este un zeu ce le coordoneaza viata (cu toate atributele religioase ale unui zeu), și nu o formă diferită de conștiintă (cu limitările sale pe diverse dimensiuni universale)? Ce cadouri ascunse oferă acest tip de gandire magică?
În psihoterapie, există un fenomen destul de stânjenitor pentru psihologi (căci rar îi vezi vorbind despre acest subiect) numit efectul Dodo. In 1936, Saul Rozenzweig făcea referire la un fenomen studiat de el, conform căruia, orice tip de psihoterapie urmat, are în principal aceleași efecte, neexinstând nicio diferență între școlile de psihoterapie studiate și outcome sau beneficiul resimțit de clientul servicilor de psihoterapie. Cu alte cuvinte toate sunt la fel!
Pentru a nu fii complet renegat din randul colegilor săi, Rozenzweig și-a numit fenomenul făcând referire la personajul “Dodo”, din povestea “Alice în țara minunilor”, în care pasarea Dodo, proclama pe toata lumea câștigatoare, într-un concurs de uscat hainele, în care nu conta efortul/randamentul fiecaruia în a usca hainele ci rezultatul final.
Mai târziu, rezultatele cel mult ciudate sugerate de efectul Dodo în cazul psihoterapilor, au fost corelate cu factorii comuni prezenti în mai toate psihoterapiile: factorii extraterapeutici precum relația terapeutică sau încrederea clientului în procesul său de vindecare (dezvoltare personala/în funție de obiective).
În acest context, apare întrebarea firească care-i diferența dintre psihoterapie și religie? Studii care să compare rezultatele celor două nu există si sunt greu de efectuat, cât timp nu există un parametru placebo, față de care să te poți raporta.
Va aduc aminte ca in delirul mistic, bolnavul are convingerea ca este purtătorul unei misiuni de ordin moral, religios, spiritual. El este menit fie sa reinstaureze armonia și pacea în lume și sa răspândească pacea și credința, fie sa-i curețe de păcate pe semenii săi și sa îndepărteze demonii. În țesătura delirului, de inspirație biblica, apar adeseori tulburări de percepție de tipul halucinațiilor vizuale sau auditive, în care bolnavul aude și vede îngeri, diavoli sau sfinți și profeți.
Putem însă trage o concluzie în linii mari, desi pe unii îi poate deranja: atat Religia cat si Psihologia lucreaza cu credința. Sa nu uitam ca persoanele cu epilepsie recunosc că trăiesc mai frecvent experienţe religioase intense – produse în asociere cu manifestările intraictale şi au credinţe mai elaborate şi mai fixe. Această trăsătură se asociază mai frecvent cu atrofia de hipocamp drept (Wuerfel 2007).
Psihoterapia cu credința clientului că își va indeplini obiectivele cu ajutorul terapeutului iar religia cu credința enoriasului că Dumnezeu îl va ajuta și ghida în alegerile facute.
Ambele lucrând cu credința au și dezavantajul că esuează cu persoanele sceptice, narcisiste sau cu o construcție atipica de gândire, simțire sau manifestare socială (spre exemplu: din grupuri sociale discrimante, adoptându-se scepticismul ca metoda de aparare).
Psihoterapia însă nu condamnă, nu oferă solutii morale și nici sens în viata religia vine cu un cod moral propriu, condamnând abaterile de la el oferind ca beneficiu, un sens și scop în viață.
În 1975 Waxman şi Geschwind au descris un “sindrom interictal comportamental“ considerând că este caracteristic epilepsiei şi în special epilepsiei de lob temporal (sindromul Gastaut – Geschwind) (Waxman 1975). Principalele caracteristici ale acestui sindrom sunt: preocupări dominante cu tematică filozofică şi religioasă, hipergrafie, hiposexualitate şi iritabilitate. Ulterior Blumer şi Benson au caracterizat acest sindrom prin: tulburări în aria sexualităţii, comportament impulsiv/iritabil, religiozitate, vâscozitate socială, labilitate emoţională şi psihoze (Vinken 2000).
Religia, sau chiar gândirea magică, este un adevărat anestezic pentru persoanele anxioase sau cu tulburari existențialiste. Numai ideea că cineva acolo sus are un plan cu tine, prezintă un adevarat confort cognitiv, față de ateul ce e obligat să-și privească în ochi eșecul prin prisma responsabilității pentru alegerile făcute sau comportamentele sale. Așa poate ne explicăm cum oamenii cerebrali aleg misticismul ca opțiune în viață precum alcoolicii folosesc alcoolul pentru anestezierea propriei dureri; uneori este prea dureros să trăiești cu adevărat singur cu adevărat neghidat de nimeni cu adevărat făra niciun sens sau scop în viață.
Una peste alta, o ultima întrebare rămâne ancorată peste neantul frământărilor existențialiste să fim sau să nu fim onești cu noi înșine?
Căci credința apare atunci și numai atunci. când preferăm să ne mințim, în loc să cercetăm și să înțelegem ceea ce are sens sau nu pentru existența noastră.
Astfel: cred că psihoterapia funcționează, în loc să cercetez dacă ea chiar este validă și are rezultate concrete cu orice persoană; cu această credință se generează o realitate iar aceasta nouă realitate, crează o noua oportunitate de existență, chiar daca uneori este axată pe minciună sau non-adevăr. Aleg să cred într-un zeu, iar acest zeu îmi poate oferi iluzia existenței fericite și pline de sens și semnificație
Sau: aleg să cercetez, să pierd timp prețios din viața și uneori chiar oportunități; să cresc ca putere de înțelegere și ca individ dar să mă disociez de restul oamenilor și să mă afund și mai mult într-o singurătate ce uneori te poate purta pe culmile disperării. Adevărul deseori are gust amar este nesănătos și te poate ucide mai repede, dar îți oferă o perspectiva mult mai interesantă și mai multi-dimensională decât iluzia.
Pană la urmă totul este o chestiune de alegere.
„Biserica priveste bolile psihice ca pe una dintre manifestarile vatamarii generale de catre pacat a naturii omenesti. Distingand in structura personalitatii nivelul duhovnicesc, cel sufletesc si cel trupesc, Sfintii Parinti deosebeau bolile dezvoltate «din fire» de cele provocate de lucrarea demonica sau de patimile care il inrobesc pe om. Potrivit acestei distinctii, sunt la fel de nejustificate atat considerarea tuturor bolilor psihice drept manifestari ale indracirii, ceea ce atrage dupa sine savarsirea fara temei a randuielii exorcismului, cat si tentativa de tratare a oricaror tulburari spirituale exclusiv prin metode clinice…
Boala psihica nu micsoreaza demnitatea omului. Biserica da marturie ca si cel bolnav sufleteste este purtator al chipului lui Dumnezeu, ramanand frate al nostru, care are nevoie de compatimire si ajutor…”
Din „Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”
„Tertulian, unul dintre invatatorii Bisericii din veacul al doilea, a spus urmatoarele cuvinte, uimitor de exacte si de profunde: «Sufletul omenesc este crestin din fire». Sufletul inseteaza de hrana duhovniceasca, de curatie si de sfintenie, el inseteaza de Hristos. Sufletul este crestin din fire si, daca nu se hraneste cu hrana duhovniceasca, se instaleaza in nefericitul de el o inanitie cronica severa. Omul infometat devine irascibil: si cei ce flamanzesc duhovniceste sunt irascibili, lesne tasnesc lacrimi de manie si suparare din ochii lor. Şi nu au tihna, si nu pot uita de necazul lor in nici un fel de distractii, fiindca sufletul lor, crestin din fire, inseteaza de hrana duhovniceasca, iar ei nu-i dau aceasta hrana. Vedeti cum s-a folosit de psihologie marele Tertulian? Fara sa-si dea seama. A ingemanat intr-un paragraph credinta proprie adusa langa toti cei ce-l citesc ca fiind a lor si nu doar a lui.
Si acum cateva Boli ale Sufletului, FENOMEN tainic.
Ierarhul Luca (Voino-Iasenetki) spunea pe aceasta tema:
„Cauzele multor boli sufletesti nu sunt cunoscute nici de cei mai savanti dintre psihiatri. Spre exemplu, nu stim cauzele nebuniei furioase, dar mi se pare neindoielnic faptul ca dintre cei afectati de ea un anumit procent sunt indraciti sadea“. Delirul de posesie – in bolnav traieste, dupa parerea lui, un animal, o insecta, o fiinta mitologica sau inventata de bolnavul insusi, care locuieste permanent (sau, mai rar, periodic) in organism, silindu-l sa execute miscari, gesturi in pofida vointei sale, dirijandu-i gandurile si sentimentele;
Automatismele — aparitia de sentimente, miscari, ganduri, imagini s.a. in pofida vointei si dorintei bolnavului;
Delirul de persecutie – grupa de idei delirante care se caracterizeaza prin convingerea deliranta a bolnavului ca asupra lui se actioneaza din exterior cu scopul de a i se cauza o vatamare morala sau fizica;
Delirul lui Cotard — este insotit de convingerea ca atat pe bolnav, cat si pe rudele si apropiatii lui ii asteapta torturi indelungi si pline de cruzime;
Coprolalia — „colorarea” sistematica a limbajului cu expresii indecente, vulgare;
Suicidomania — tendinta puternica si constanta de sfarsire a vietii prin sinucidere.
In contrapardida existentei Religiei, Psihologia se transforma. Avem pe piata implementata din anul 2008 notiunea de Psihologie Crestina. Periculoasa? Nu. Inutila? Nu. Disperata? Da, ca si solutie intelectuala. Banoasa? Posibil. Sa va dau un exemplu:
”Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; Și sufletul meu s-a tulburat foarte”
Cutemurati? Categoric da. Lipsa de integritate si credibilitate arunca pe piata astfel de solutii disperate Elucidarea, identificarea, precum și validarea credibilității și autenticității problemelor fundametale sunt necesare având în vedere posibilitatea nelimitata de manipulare a societății actuale. Disparitia claritatii și profundă înțelegere a diferentelor dintre Religie si Psihologie conduce la incapabilitatea subiectului de a recunoaște adevărul de minciună.
De ce NU implicam religia in psihologie?
Limbajul comun al oamenilor este reprezentat de emoții. Fiecare simte bucuria, tristețea, frica, furia, dejamăgirea, dar modul cum integrează și se comportă în prezența acestor trăiri este diferit. Din această cauză, apar blocajele emoționale ce se manifestă zgomotos perturbând homeostazia ființei umana. Modul cum sunt cunoscute și gestionate emoțiile, ține de inteligența emoțională a omului, ce se dobândește și se dezvoltă încă din copilărie.
Bineînțeles că părinții sunt primele repere în dezvoltatea emoțională a copilului. Tot parinții sunt primii care dau copiilor o educație religioasă. Astfel aceștia cresc cu credințe care uneori se dovedesc a fi daunătoare viitorului adult și pe care adultul refuză să le schimbe din teamă de forța divină.
Facilitarea schimbarii credințelor dăunătoare dobândite în copilărie, revine psihologiei, ce deschide perspectiva trăirii autentice a prezentului, detașării de trecut și acceptării acestuia ca pe o experiență.
În dezvoltarea inteligenței emoționale a ființei umane, psihologia dă posibilitatea recunoașterii și integrării tuturor emoțiilor, fie ele pozitive sau negative, recunoscând importanța cunoașterii și trăirii lor autentice, în egală măsură.
Religia impune dezvoltarea excesivă doar a unor emoții ce limitează dezvoltarea personală a acestuia. Atunci când se încearcă depășirea limitei personale, apare dezechilibrul ce duce la blocaj, acesta fiind rezolvat prin mai multă credință și smerenie.
În primul rând consider că ghidarea spre o viață trăită în supunere și cu frică de o forță supranaturală, scade încrederea în sine și blochează gândirea. Căutarea de soluții pentru rezolvarea problemelor este înlocuită de rugăciune și speranța că puterea divină va rezolva. Atunci când rezolvarea nu apare, intervine conformismul ,,asta e voia Domnului!”și revenirea în zona de confort și supunere.
Omul își trăiește viața cu frica de păcat. Oricât ar dezvolta această frică și oricât s-ar feri de acțiunile interzise, acesta primește eticheta de ,,păcătos” până și atunci când corpul său fizic moare. Greșeala ,,cu gândul sau cu fapta”, accentuiază frica de ,,judecata de apoi”.
,,Judecata de apoi” este atribuită lui Dumnezeu și este asociată morții. Deși propria judecată este creația persoanei. Mintea este cea ce judecă, dar și cea ce ne dă timp să dobândin înțelepciune, să judecam perfect propriile creații, să păstrăm iubirea ce intotdeauna alunga frica.
Iertarea este așteptată de la forța divină, omul trăind cu speranța că într-o zi va primi acest dar, fără să cunoască modul în care poate să și-l facă singur.
Bogăția, frumusețea, sunt așteptate tot de la Dumnezeu, ca și cum El dă doar daca omul se roaga pentru a le primi. Rugându-se, omul refuză să vadă frumusețea și bogăția din jurul lui, considerând că nu le merită pentru că nu este suficient de supus.
Nevoile omului sunt ignorate în practica religioasă, singura nevoie considerată necesara fiind credința.
Expresia ,,te bate Dumnezeu” sau ,,mi-e frică de Dumnezeu”, dezvolta găndirea paradoxală. Dumnezu este rău! El ne pedepsește! Ne bate?…Sau… E bun! Ne iartă! Ne dă!
Vindecarea bolilor, este considerată de religie un miracol al divinității. Cercetarile actuale întăresc tot mai mult ideea de sănătate pe trei dimensiuni: fizică, spirituală și emoțională. Implicarea vindecării emoționale și călătoria spre propriul Eu, în rezolvarea unor complicate cazuri de boală sunt tot mai des prezentate.
Dezvoltarea excesivă a sentimentului de frică, determină accesarea mecanismelor de aparare împotriva acesteia: fuga, atacul, retragerea, supunerea. Aceste mecanisme vin din egou și împiedică afirmarea, dezvoltă agresivitatea și distanțează omul de propriul Sine.
Omul își crează o imagine distorsionată despre propria persoana, toate calitățile și abilitățile pe care le deține, atribuindu-le divinității într-un mod depersonalizat. Ca și cum El ne-ar da și ne-ar lua, fără ca noi să avem putere asupra a ceea ce deținem.
În practicile religioase, regulile sunt stricte și comune pentru toata lumea, fără a ține cont de unicitatea omului și de modul său personal de percepție a realității.
Considar că noi oamenii deținem puterea divină în interiorul ființei noastre. A reuși pătrunderea și cunoașterea Sinelui nostru profund, reprezintă întâlnirea cu El. Putem accesa și utiliza tot ce forța noastră interioară ne oferă. Acesta este Dumnezeu! Este puritatea, frumusețea, bogăția, bunătatea, lumina și energia ce ne umple viața! Forța din noi ce ne dă voie să oferim și să primim iertare! Iubirea ce ne încălzește trupul și ne apropie de fiecare ființă umană! Tot ceea ce face să ne trăm viața integrănd trupul, sufletul și mintea într-o armonie perfectă!
Cum influenteaza credinta in Dumnezeu tratamentul bolilor psihice?
Credinta în Dumnezeu poate imbunatati in mod semnificativ rezultatele celor care primesc tratament pe termen scurt pentru boli psihice, potrivit unui studiu recent realizat de cercetatorii de la Spitalul McLean. In cadrul studiului, publicat in numarul curent al Journal of Affective Disorders, David H. Rosmarin de la Harvard Medical School a examinat mai multe persoane de la Spitalul McLean pentru a investiga relatia dintre nivelul credintei pacientilor în Dumnezeu, asteptarile privind tratamentul si rezultatele tratamentului.
[quote_box_center]
Autor Psiholog Elena Porea
Autor Bogdan Alergovich
Autor Psiholog Radu Leca
[/quote_box_center]
Surse:
Tulburări psihice în epilepsiile temporale la copil Psychiatric issues In child temporal epilepsieS Daniel Crăciun1 , Niculina Butoianu2 , Sanda Măgureanu2
Sursa dr. Letiția Dobranici și dr. Eugen Ștefănuț – Misticism și delir mistic
Sursa Marius Ignatescu – Religia, paranoia si psihoza
Sursa MedLife Cum influenteaza credinta in Dumnezeu tratamentul bolilor psihice?
Sursa Dr. Dmitri Avdeev
