Psihologie

Memento mori

Memento mori!
(despre moarte)

Moartea, un subiect dificil de abordat

Goethe spunea acum aproape două secole :“Este aproape imposibil pentru o ființă înzestrată cu rațiune să-și imagineze neființa, o încetare a gândului și a vieții”, cuvinte care astăzi ne par la fel de valabile ca în clipa în care au fost spuse, luând în considerare mai ales faptul că mass-media creează un adevărat cult al tinereții și vieții. De departe pare că moartea reprezintă un subiect mai puțin abordabil decât problematica homosexualității sau a religiei, stârnind disconfort și teamă prin tocmai caracterul său inevitabil și ireversibil. Acum, la fel ca în alte timpuri, oamenii devin anxioși atunci când sunt puși în situații incerte, iar moartea reprezintă, se pare, una dintre cele mai mari incertitudini cu care ne confruntăm. În Evul Mediu oamenii erau înmormântați ad sanctus, deoarece se considera că sfinții le pot oferi sufletelor morților proprietăți speciale în viața de apoi. Existau corpuri sub podelele bisericilor și în pereți, iar cimitirele din apropiere reprezentau cele mai căutate locuri de veci. Cum lăcașurile de cult alcătuiau centrul vieții sociale , oamenii erau permanent înconjurați de oase și corpuri descompuse, însă acest lucru nu însemna că frica de moarte dispăruse. Erau obișnuiți cu prezența morților, dar nu și cu ideea de a muri. Putem afirma că societățile moderne nu sunt obișnuite nici cu una, nici cu cealaltă. Deși zilnic auzim că au loc accidente, crime, sau că pur și simplu cineva a decedat din cauze naturale, suntem sensibili în fața fenomenului morții și ne este frică să vorbim despre el. Totuși, frica se află strâns legată de curiozitate, întrucât aceasta din urmă reprezintă o posibilitate de a găsi un răspuns care să ne înlăture o parte din motivele de a ne teme. Curiozitatea există în interiorul tuturor, dar în cazul subiectelor mai puțin abordabile ea este disimulată printr-o convenție socială tacită. Cert este că, la un moment dat va fi necesar să discutăm despre lururi de care încercăm să uităm.

Cum se poate discuta despre moarte cu cei mici?

În Finlanda s-a realizat un studiu ale cărui rezultate întăresc ideea că frica este o emoție învățată (sau indusă, am putea spune) la nivel social. Cercetătorii au scos la iveală faptul că, urmărind programele T.V obișnuite, copiii tind să fie de patru ori mai speriați în situația în care un adult se află cu ei în cameră. Aparent surprinzător, acest lucru este explicat de literatura de specialitate prin intermediul unui model teoretic cu nume sugestiv și deopotrivă amuzant, ”The Uh, oh, mom flinched theory”. Acesta pornește de la ideea că adultul este perceput de către copil, a căurui vârstă fragedă și capacitate redusă de înțelegere nu i-au permis decât o cunoaștere fragmentară și inconsistentă a lumii și vieții de zi cu zi, ca fiind o autoritate supremă, o persoană cu experință și înțelepciune, capabilă să stabilească ce este benefic și ce este nociv. Dacă adultul manifestă frică față de ceea ce vede la televizor, îi confirmă copilului că faptele prezentate sunt, într-adevăr, periculoase și că are motiv să se teamă. Mergând pe aceeași idee, felul în care ne raportăm la moarte va fi copiat și interiorizat de către copiii noștri, împărtășind ca viitori adulți aceleași temeri, comportamente și reacții emoționale. Ființa umană este mânată de curiozitate, iar reținerea personală de a discuta cu propriul copil despre fenomenul morții îl va ancora într-o confuzie dureroasă, întrucât frica de incertitudine este mai puternică decât frica față de un lucru potențial periculos, dar concret. Adulții dezvoltă mecanisme de apărare prin negare și găsesc diferite mijloace de a împinge subiectele neplăcute în colțurile întunecate ale minții, însă copilul care este pus în fața morții cuiva nu a dezvoltat încă astfel de mecanisme și în cele mai multe cazuri nu reușește să-și reprime frica. De aceea, este nevoie ca părinții sau persoanele care interacționează frecvent cu cei mici să lase în urmă reținerile personale și să discute liber cu aceștia despre moarte. Dialogul poate fi inițiat plecând de la diferite pretexte, precum moartea unui animal de casă sau ofilirea unei plante, fiind important ca mai întâi să începeți prin a-i pune copilului niște întrebări care să scoată la iveală ce știe el până în prezent despre acest subiect. Cei mici au o gândire fantastică, dominată de imaginație și pot veni cu răspunsuri total distorsionate față de ce se petrece în realitate, fiind amuzante prin naivitatea lor. De foarte multe ori aceștia reasamblează fragmente ale discuțiilor pe care le-au auzit între adulți. De asemenea, este important să luați în calcul faptul că gândirea abstractă se dezvoltă, conform teoriei genetice a lui Jean Piaget, pe la vârsta de 11-12 ani, așa că limbajul trebuie adaptat la gradul lor de înțelegere. Soluția este să veniți cu o descriere simplă, dar onestă cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Pentru ca discuția să nu întâmpine rețineri, încrederea și sentimentul de securitate sunt deosebit de importante, așa că întrebările de tipul ”Cum te simți?”, venite din partea dumneavostră, îi vor sugera copilului că sunteți o persoană cu care poate vorbi în siguranță. Indiferent dacă se simt triști, supărați sau mânioși, asigurați-i că aceste sentimente sunt perfect normale în situația unui deces și încurajați-i să vă pună întrebări. De obicei, copiii aduc în discuție întrebări de tipul ”Ce se întâmplă cu oamenii când mor?”, ”Eu o să mor vreodată?”, ”Tu o să mori vreodată?”, ”Te doare atunci când mori?”, etc. În situația în care anumite lucruri nu pot fi clarificate, fie că nu cunoașteți răspunsul, fie că acesta depășește înțelegerea umană, este preferabil să nu inventați povești, doar de dragul de a-i hrăni imaginația. Fiți sincer cu copilul și spuneți-i că nu știți sau că unele lucruri nu au au fost explicate încă.

Moartea este un fenomen care se petrece zilnic în jurul nostru, copiii fiind la fel de expuși acestei realități precum adulții. În situația în care un membru al familiei suferă o moarte violentă, copiii se pot simți pierduți sau lipsiți de siguranță, așa că este bine ca o discuție clarificatoare să aibă loc mai devreme, pentru ca situațiile tragice să nu îi ia cumva pe nepregătite.

Cum se poate discuta despre moarte cu propriii părinți sau cu persoanele în vârstă?

Deși fiecare dintre noi este conștient de faptul că la un moment dat se va confrunta cu decesul propriilor părinți, un dialog despre acest lucru poate reprezenta un demers riscant, mai ales din cauza faptului că, pentru persoanele ajunse la o vârstă înaintată , a vorbi despre moarte înseamnă a se confrunta cu propria efemeritate. Tinerețea poate fi asemănată cu o stare prelungită de visare, în care se creează iluzia că timpul este de partea noastră și că viața se derulează la nesfârșit, însă, pe măsură ce oamenii îmbătrânesc și apar primele semne ale degradării fizice și cognitive, își dau seama de eroarea în care au fost induși și încep să ducă o luptă cu timpul. Dacă odinioară moartea apărea ca un fenomen distant, acum devine tot mai apropiată de ei (le mor prieteni, rude sau cunoștințe de vârste apropiate) și ideea că într-o zi nu vor mai exista îi incomodează. Este foarte posibil ca, atunci când încercați să inițiați discuția, să ocolească subiectul prin replici de tipul ”Nu crezi că este cam trist să vorbim despre asta? Haide mai bine să ne concentrăm asupra vieții”. Deși evitarea le creează un confort pe moment, aceasta poate avea efecte negative pe termen lung, durerea sufletească și depresia de dinaintea morții provenind, printre altele, din lipsa comunicării între vârstnici și familie. Este important ca în primul rând dumneavostră să vă simțiți pregătit/ă sufletește să purtați o discuție cu persoana în cauză și, în cazul în care suferă de vreo boală gravă, să nu așteptați până ajunge în stadiu terminal. Adoptând o atitudine simpatetică și având răbdare, vă puteți ajuta reciproc și reduce din suferința provocată de momentul final. Profesorul Atul Gawande de la Universitatea Harvard formulează câteva întrebări potrivite pentru astfel de discuții, care vă pot lămuri în legătură cu gândurile și așteptările părinților dumneavoastră privind propriul deces, întrebări de tipul ”Ce te sperie cel mai mult la ideea de moarte?”,”Ce ai vrea să se întâmple cu corpul tău?”, ”Ce speri să se întâmple după ce mori?”,”Cum dorești să fie ceremonia de înmormântare și ce servicii funerare vrei să primești?”. Deși unele dintre aceste întrebări pot părea a conține o doză de cinism, a nu ști cum să onorezi post mortem o persoană dragă poate genera sentimente de tristețe și neîmpăcare.

Sensul morții

În spatele fricii de moarte se află frica de incertitudine. Psihicul uman este strâns legat de motivația de a explora lucruri neplăcute în favoarea ignoranței. A-ți îndrepta privirea către ceea ce este convențional stabilit ca fiind morbid înseamnă a te întreba ”de ce?”, a căuta să găsești un motiv în spatele său și a conferi o semnificație existenței, căci ea cuprinde atât viața, cât și moartea. Atunci când experiențele personale dau greș în a ne oferi explicații cu privire la anumite fenomene, ne putem îndrepta, în funcție de gradul de înțelegere și afinitățile personale, către știință, filosofie și/sau artă. Psihoterapia existențială, care are ca bază teoretică ideile filosofice ale orientării cu același nume, subliniază faptul că viața nu are o rațiune în sine, îndemnându-și clientul să construiască un sens, așa cum meșterul zidar ridică o construcție în pustietate sau cum artistul umple o pânză cu sute de nuanțe. Din aceeași perspectivă poate fi privită și moartea. Fiind creativi și creatori, ne-o putem imagina în diferite moduri, o putem personifica, personaliza sau să îi atribuim sensuri neobișnuite pentru a diminua teama. Metaforic vorbind, ea poate apărea în ipostaza unui antierou care, deși este disprețuit de toată lumea, are un rol formator și moralizator, jucând un rol esențial în menținerea echilibrului. Această idee este ilustrată în mod sugestiv de Jose Saramago în cartea ”Intermitențele Morții”. Autorul și-a imaginat o situație care cu siguranță ne face să reflectăm și să redefinim scopul morții: ce s-ar întâmpla dacă ea ar ”intra în grevă”? Vedem cum în interiorul societății se instaurează anarhia, iar oamenii ajung să implore Moartea, la propriu, să-și reocupe postul. Nu cumva ideea unei existențe veșnice ne-ar îngrozi mult mai tare decât certitudinea unui sfârșit care se află relativ aproape?
Există foarte puține persoane care pot spune că sunt pe deplin împăcate cu ideea că într-o zi nu vor mai trăi. De multe ori, a trece peste anumite temeri înseamnă a te confrunta cu ele în mod direct. Gunther von Hagens, specialist în anatomie și artist deopotrivă, a povestit în cadrul unui talk show cum la vârsta de șase ani a avut un accident și s-a lovit grav la tâmplă, neputând să-și miște nici măcar capul. Când era la spital, aflat pe masa de operație, i-a auzit pe medici spunând ”Nu va supraviețui”. Și-a revenit însă și în acel moment s-a simțit renăscut. A declat că de atunci nu s-a mai temut de moarte și a luat decizia de a profesa în medicină, conferind anatomiei un caracter estetic. Gunther von Hagens este renumit pentru tehnica ingenioasă de conservare a cadavrelor, prin înlocuirea apei și a grăsimii din corp cu plastic. Datorită metodei plastinării a reușit să conserve un număr impresionat de corpuri umane, dar și animale. The Human Body Exhibition reprezintă un concept original, care a adus o nouă viziune asupra artei: corpurile sunt așezate în diferite poziții, astfel încât să pară că desfășoară diferite activități sociale (jocuri de cărți, echitație, lupte, chiar scene de dragoste). Privitorul are acces vizual nemijlocit la mușchii, oasele și chiar organele interne, fiind pus față în față cu propria mortalitate. Este, poate, cea mai sinceră metodă de a ni se transmite în același timp ”Carpe diem!” și ”Mememento mori!”.

Consilier psihologic Cojocaru Miruna

Citit, editat,optimizat seo,publicat de Radu Leca