Psihologie

AFECTIUNEA – HRANA EMOTIONALA A COPILULUI

Instinctual, copilul de pana in 9 ani percepe dragostea sau ura, in toate formele lor vizibile si interpretabile. In lipsa unei manifestari emotionale, din partea adultilor sau a celorlalti copii, copilul pe care se centreaza ideea noastra, disociaza fragmentele de discutie, viteaza de vorbire si tonul utilizat in jurul sau pentrau  a controla acceptarea sau nonacceptarea sa in grupul de interes. Cu cat copilul primeste mai multa afectivitate acasa, in mediul lui controlabil de dezvoltare, cu atat balanta o sa se incline catre teste permanente date tuturor adultilor si copiilor cu care intra in contact, pentru a observa gradul de implicare emotionala a acestora in raport cu sine. Copilul hranit afectiv corect, converteste timpul de evolutie, in amintiri usor reconoscibile si usor de difuzat, pana la cele mai mici detalii. Zambetul il insoteste pe parcursul intregii zile de joaca, pastrandu-l chiar si inainte de somn. Visele contin elemente de peste zi, nemodificate structural. A fost atat de buna ziua lui, incat mai vrea inca o zi la fel de buna.

Radu Leca

AFECTIUNEA – HRANA EMOTIONALA A COPILULUI

Afecţiunea, conform explicaţiilor din DEX, înseamnă atitudinea de dragoste, prietenie, de ataşament, de iubire pentru cineva.

Ce m-a determinat să abordez acest subiect este tocmai discuţia cu un client care îmi spunea zilele trecute următoarele: „Toată viaţa am tânjit după dragostea tatălui meu. El muncea foarte mult şi nu prea avea timp pentru mine. Mi-am dorit mereu să joc fotbal cu el, să mergem împreună la stadion, să-i simt bătăile inimii atunci când ma îmbrăţişează şi-mi spune că sunt totul pentru el. Acum am un fiu pe care îl iubesc şi nu ştiu cum să-i arat”.

Bobbie Probstei, în „Supa de pui pentru suflet”, îşi aduce aminte că „Atunci când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu “Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?”.

Se poate măsura afecţiunea, poate spune cineva „Gata, îmi ajunge câtă dragoste am primit până acum!”? Suntem fiinţe umane şi toţi avem nevoie de afecţiune. Ne naştem cu nevoia de afecţiune şi devenim dependenţi de aceasta, de atenţie, de imbraţişări si vorbe bune. Cu atât mai mult copilul are nevoie de afecţiune pentru a-şi găsi echilibrul dezvoltării sale.
Se spune că femeile manifestă mai multă afecţiune decăt bărbaţii, de aceea în cuplurile mamă-copil există o relaţie mai strânsă decât în cele tată-copil.

Copilul care creşte intr-o familie în care părinţii îşi arată afecţiune unul celuilalt, va fi un copil echilibrat, care indiferent de problemele pe care le întâmpină, ştie că va găsi acasă înţelegere, sprijin şi vorbe bune care îl vor ajuta să găsească soluţii şi să depăşească cu uşurinţă problemele. Din păcate, în prezent părinţii sunt tot mai prinşi în activităţile profesionale, vin seara târziu şi nu mai au timp şi nici chef să ofere atenţie copiilor, ori dacă stau cu ei se uită la televizor sau se gândesc la alte probleme rămase nerezolvate din timpul zilei, ignorând cererea copilului de a primi atenţie.

Un copil lipsit de afecţiune poate deveni un adult lipsit de respect de sine, pesimist, care va avea dificultăţi în a stabili o relaţie intimă, bazată pe afecţiune şi va acumula frustrări venite din faptul că nu ştie să ceară, îi va fi teamă de un refuz în cazul în care cere afecţiune sau consideră că nu este suficient de bun pentru a fi iubit aşa cum este. Pornind de aici am ajuns la Piramida nevoilor lui Maslow şi am concluzionat următoarele: satisfacerea nevoilor fiziologice nu este suficientă pentru a avea un copil şi, mai târziu un adult sănătos emoţional. Oferindu-i copilului afecţiune îi satisfaci nevoia de siguranţă şi securitate în cadrul familiei, care sunt cruciale pentru el, îl ajuţi să stabilească relaţii cu ceilalţi , să aibă prieteni, să simtă că aparţine unui grup (nevoia de iubire şi apartenenţă). Recunoaşterea venită din partea familiei cât şi respectul de sine creează sentimentul de încredere, competenţă, devenind conştienţi de potenţialul lor personal (nevoia de stimă de sine), putând astfel să-şi satisfacă şi nevoia de autorealizare care stă în vârful piramidei.

Copilul care nu primeşte afecţiune poate deveni hiperactiv, agresiv, violent sau din contră pasiv, nesigur, pline de temeri, el trăgând astfel un semnal de alarmă, acesta fiind modul lui de a-i face atenţi pe părinţii care de cele mai multe ori nu îşi dau seama că acestea pot fi şi simptomele lipsei de afecţiune. Cu cât copilul primeşte mai multă afecţiune, cu atât va arăta mai multă, iar relaţia apropiată, de prietenie pe care o dezvoltă în copilărie cu părinţii se va menţine şi în perioada adolescenţei dar şi mai târziu.

Atunci când un copil îţi arată afecţiune prin gesturi sau cuvinte, reacţionează şi tu la fel, nu îl lăsa să tânjească după dovezile de iubire! În cartea sa „Eu te-am făcut, eu te omor”, Michiela Poenaru spune: „Nu te ţine la distanţă de copilul tău. Ia-ţi copilul de mână, indiferent dacă îi eşti tată sau mamă, îmbrăţişează-l,   dă-i mângâieri şi sărutări părinteşti. Arată-i că îl iubeşti. Apropierea în plan afectiv, care este mai importantă decât toate celelalte, este de fapt hrana sufletească pe care i-o dai copilului tău. Această afecţiune părintească este de fapt totul şi nu poate fi înlocuită de nimic: nici de jucării scumpe, nici de bone ultra-competente, nici de filme de desene animate, nici de vacanţe exotice…de nimic.”

Sunt şi copii care îi pot învăţa pe părinţi să ofere afecţiune.” În primele săptămâni de grădiniţă Mia era retrasă, nu accepta mângâieri, nu suporta să fie ţinută în braţe. De fapt, ea nu ştia să primească afecţiune deoarece nu îi fusese oferita. În timp, Mia a învăţat de la ceilalţi copii, dar şi de la educatoarele care i-au venit mereu în întâmpinare cu braţele deschise şi cuvinte frumoase, că a-ţi manifesta dragostea este un lucru plăcut. Fetiţa şi-a învăţat astfel şi părinţii să-i ofere iubire, îmbrăţişări şi mângâieri.”
Există şi exemplul părinţilor cu situaţie materială care încearca să compenseze lipsa afecţiunii cu bani, cu cadouri, crescând astfel copii materialişti ce nu vor şti sa ofere sau să primească afecţiune, ei măsurând dragostea prin dimensiunea cadoului.

Se vorbeşte tot mai des despre petrecerea timpului de calitate împreună cu copilul. Sunt de acord, cu condiţia ca aceasta să nu însemne 15-20 de minute petrecute cu copilul. Ce îi poţi transmite în atât de puţin timp? Petreceţi timp de calitate, dar cât mai mult posibil, doar cu copilul, fără telefoane, fără televizor, desfăşuraţi activităţi preferate de copil (în casă sau în aer liber), lucruri care îl fac pe copil să simtă că este în centrul atenţiei, că este valoros şi preţuit.

Avem cea mai nobilă meserie de pe pământ – să fim părinţi. Ce poate fi mai frumos şi mai preţios decât să creştem copii încrezători în sine, iubitori, generoşi, puternici, pozitivi, deschişi, optimişti, preocupaţi de realizarea visurilor lor. Şi nu uitaţi: COPIII ÎNVAŢĂ CEEA CE TRĂIESC!
“Copilul e începutul vieţii adultului, mai mult el l-a creat pe adult. Binele şi răul din adult sunt în strânsă legătură de dependenţă cu viaţa copilului în care a crescut. Copilul e omenirea viitoare întreagă, dar e şi rodul nostru.” (Maria Montessori)

Psiholog Enache Valentina

SEO Radu Leca