Psihologie

Tulburarile afective bipolare si Psihoza

Tulburarile afective bipolare

Articol trimis pe mail de catre doamna Psiholog Costache Adriana

Primele mentiuni ale termenilor de “manie” si “melancolie” dateaza inca din antichitate, Hipocrat fiind cel care a utilizat termenul de manie pentru a desemna o stare de excitatie psihica iesita din comun. La randul sau, termenul de melancolie definea starea opusa maniei, si anume aceea de scadere trecatoare sau durabila a tonusului psihic.
In epoca moderna, mania, melancolia si relatia dintre ele isi gasesc corespondent in conceptul de tulburare maniaco-depresiva. Tulburarea maniaco-depresiva sau bipolara, cum a mai fost ea numita, face parte din grupul tulburarilor afective, caracterizate prin faptul ca deformeaza afectivitatea persoanei, fie spre polul negativ (melancolie, depresie), fie spre cel pozitiv (excitatie maniacala).

Orice analiza a tulburarilor maniaco-depresive se axeaza pe cele doua componente ale acestui tip de tulburare, si anume pe episoadele maniacale si pe cele depresive.

Tulburarile bipolare constau de fapt in alternarea episoadelor maniacale si a celor depresive, aceasta alternanta fiind intrerupta de perioade de normalitate.

Episoadele maniacale
Episoadele maniacale se caracterizeaza printr-o exaltare generala ce cuprinde mai multe sectoare ale vietii psihice si afective a individului astfel:
Mimica mobila, privire stralucitoare, expresie joviala si euforica, atitudie amicala; Comportamentul se remarca printr-o mare labilitate motorie; Limbajul este logoreic, insotit adesea de o gestica larga si dezordonata; Atentia nu poate fi fixata pe ceva anume, imaginatia este suprasolicitata, memoria la fel.
Persoanele aflate intr-o criza de tip maniacal rad intotdeauna zgomotos, gesticuleaza mult, miscarile lor expresive fiind perfect in concordanta cu trairea afectiva interioara. Tendinta lor de a face glume, de a dansa si canta, chiar si fara ca mediul ambiant sa fie potrivit pentru asemenea manifestari, constituie de asemenea expresia dispozitiei lor subiective, euforice.

Episoadele depresive
Episoadele depresive se caracterizeaza prin:
Activitate redusa, inexpresivitate a starilor afective; Mimica trista, gesturi limitate si putine; Stare de oboseala generala, inexplicabila, insomnii; Scaderea eficientei intelectuale; Atentie slaba si subsolicitata, dificultati de reamintire a unor situatii, evenimente etc; Dispozitie trista, senzatie de apasare sufleteasca, o atitudine de pesimism si deznadejde legata de viitor.
Persoanele afectate de un episod depresiv prezinta pe langa intreaga gama a tulburarilor de afectivitate si o inhibitie a proceselor intelectuale. Ei inteleg cu dificultate, isi amintesc greu, li se pare ca au uitat tot ce stiau, ca nu mai pot face nimic bine sau eficient. Le vine greu sa execute orice miscare, sunt chinuiti de idei autoacuzatoare, cele mai mici greseli comise in trecut devin acum, pentru individul aflat in criza depresiva, adevarate crime.

Persoanele depresive inteleg cu dificultate, isi amintesc greu, li se pare ca au uitat tot ce stiau, ca nu mai pot face nimic bine sau eficient.

Tipologia maniaco-depresivului
De regula tulburarea maniaco-depresiva apare cu o frecventa mai mare in cazul persoanelor cu temperament ciclotimic, caracterizat de treceri relativ bruste de la o stare emotionala la alta. De asemenea, exista si o corespondenta intre maniaco-depresie si tipul corporal picnic, corespunzator temperamentului ciclotimic. Tipul picnic se remarca printr-o constitutie robusta, cu o dezvoltare mai degraba pe orizontala decat pe verticala. Sunt persoane cu o aparenta joviala, robuste, de inaltime medie, cu fata rotunda, deseori puternic vascularizata.

Frecventa aparitiei maniaco-depresiei este de aprox. 2%, procentul de femei afectate de tulburari biploare fiind mai mare decat cel al barbatilor.
Informati-va si consultati medicul specialist
Importanta informarii asupra caracteristicilor tulburarilor afective bipolare rezida in raspandirea mare a acestei tulburari in cadrul populatiei. Frecventa aparitiei maniaco-depresiei este de aprox. 2%, procentul de femei afectate de tulburari biploare fiind mai mare decat cel al barbatilor suferind de aceeasi boala.
Tratamentul acestui tip de tulburare psihica se realizeaza de catre psihiatrii, prin intermediul unei medicatii orientate spre tratarea fiecarui tip de manifestare (depresie sau episod maniacal) in parte.

adelina maria in Dubai

                                                                          PSIHOZA

Comunicarea cu pacientul psihotic constituie o problemă de mare importanţă pentru familia acestuia, prietenii, colegii de muncă şi chiar pentru personalul medical. Simptomele psihotice relevă o deteriorare severă în aprecierea realităţii în ciuda evidenţelor de contrariu. Nerecunoaşterea sau ignorarea acestora constituie o problematică importantă ce îngreunează comunicarea cu aceşti pacienţi. Aceasta nu este o problemă specifică României ci una generală, indiferent de ţară şi care aparţine în egală măsură individului şi comunităţii.

Cum comunicăm cu un pacient psihotic este o întrebare pe care şi-o pun adesea cu îngrijorare familia acestuia, prietenii, colegii de muncă şi nu de puţine ori chiar şi personalul medical care se confruntă cu o persoană ce prezintă unul sau mai multe din următoarele simptome:

– idei delirante

– halucinaţii

– vorbire marcat dezorganizată (incoerenţă ideo-verbală)

– comportament marcat dezorganizat sau catatonic.

Simptomele psihotice relevă o deteriorare severă în aprecierea realităţii, astfel încât persoana în cauză evaluează incorect realitatea în ciuda evidenţelor de contrariu. Cu alte cuvinte, pacientul psihotic este convins de realitatea celor gândite, simţite, trăite de el, simptomele respective stăpânindu-i conştiinţa şi modificându-i în sens patologic comportamentul. Simptomul psihotic, este în ciuda contradicţiilor evidente cu realitatea, incompatibil cu existenţa atitudinii critice, pacientul fiind lipsit de capacitatea de a-i sesiza esenţa patologică.

Atât halucinaţiile cât şi ideile delirante sunt considerate a fi un efect al supraactivării striatului ventral, datorită pe de o parte hiperdopaminergiei de la acest nivel, ce intensifică mecanismele de feedback pozitiv în circuitele cortico-striato-talamo-corticale, iar pe de altă parte, unei activităţi hipocampice aberante caracterizate prin descărcări brutale, prin suprasarcină către striatul ventral.

Simptomele psihotice sunt considerate sub raport psihiatric elemente psihopatologice de o mare gravitate, conferind caracterul de urgenţă psihiatrică şi posibil şi medicală, condiţiei ce le manifestă.

Simptomele psihotice caracterizează conform DSM-IV, trei grupe mari de tulburări şi anume:

tulburări psihotice primare (schizofrenia, tulburarea psihotică acută, tulburarea schizoafectivă, tulburarea delirantă) şi ocazional anumite tulburări de dispoziţie primare, conferindu-le un grad suplimentar de gravitate;
tulburări psihotice datorate unei condiţii medicale generale şi ocazional întâlnite în anumite tulburări cognitive datorate unei condiţii medicale generale (delirium şi demenţa);
tulburări psihotice induse de o substanţă psihoactivă şi ocazional în anumite tulburări cognitive (delirium, demenţa) induse de o substanţă psihoactivă.
Pentru a înţelege mai bine gravitatea simptomelor psihotice ele ar putea fi comparate cu simptome somatice precum hematemeza, melena, febra de 40 de grade, etc simptome ce incapacitează persoana în cauză, determinând solicitarea proprie a ajutorului medical. Este greu de presupus că în faţa unor astfel de simptome, cineva, indiferent de gradul de educaţie medicală ar zice: „fugi de aici, aşa ceva nu există”, sau „lasă-mă cu prostiile astea”, sau va ignora pur şi simplu simptomul considerându-l lipsit de semnificaţie. Şi cu toate acestea cam aşa sunt reacţiile în faţa unui simptom psihotic.

Nerecunoaşterea sau ignorarea simptomelor psihotice constituie o problemă deosebit de importantă ce grevează comunicarea cu pacientul psihotic. Aceasta nu este o problemă specifică ţării noastre ci una generală, indiferent de ţară şi care aparţine în egală măsură individului şi comunităţii.

La nivel individual, pacientul psihotic este lipsit de capacitatea de a-i sesiza esenţa patologică ceea ce îl incapacitează de cele mai multe ori, în solicitarea personală a ajutorului medical.

Pe de altă parte însă, s-a observat un lucru extrem de interesant şi nume faptul că majoritatea oamenilor nu au idee când o problemă personală devine suficient de mare/importantă încât să necesite îngrijire medicală psihiatrică. Cercetările recente sugerează faptul că oamenii operează mental pe baza unor scheme conţinând o abordare laică asupra cauzei, simptomelor, evoluţiei corespunzătoare unui anumit tip de boală. Identificarea caracteristicilor unei anumite astfel de scheme conduce persoana la conştientizarea necesităţii ajutorului medical şi al obiceiului de complianţă la tratament. În ceea ce priveşte schemele mentale ale tulburărilor psihice, acestea constituie încă o arie majoră de cercetare.

Există însă o relaţie direct proporţională între clasa socială, respectiv nivelul cultural şi economic al persoanelor ce se adresează serviciilor medicale de îngrijire a sănătăţii mentale, deşi barierele financiare nu sunt mai mari decât în alte specialităţi. Nivelul educaţiei pare să fie un predictor mult mai important decât aspectul material privind autoadresarea către psihiatru, ceea ce sugerează că factorii culturali sunt mult mai importanţi decât resursele financiare în influenţarea acestei atitudini a unei clase sociale.

S-a observat de asemenea că femeile se adresează cu mai multă uşurinţă decât bărbaţii serviciilor de îngrijire a sănătăţii mentale – atitudinea necorelată cu capacitatea de exprima sau decenţa, ci aşa cum rezultă din cercetările sociologice efectuate pe parcursul mai multor ani, datorită faptului că ele sunt mai capabile să identifice aspectele sanogene şi respectiv patogene comparativ cu bărbaţii; de fapt această recunoaştere este punctul cheie în procesul luării deciziei de a se adresa medicului şi care diferenţiază bărbaţii de femei. Odată probleme recunoscută, nu au mai fost decelate deosebiri între bărbaţi şi femei în obţinerea ajutorului specializat.

S-a mai constatat totodată că persoanele cu o comorbiditate a condiţiilor medicale sunt mai înclinate să caute ajutor medical specializat psihiatric, decât acelea cu o singură boală.

Factorii psihologici personali cum ar fi strategia de a face faţă prin negarea problemei sau prin evitarea confruntării cu problema ivită, prejudecăţile legate de serviciile de psihiatrie, contribuie şi ele la rândul lor la această atitudine de scotomizare (ignorare) a simptomelor psihotice.

La nivelul comunităţii de data aceasta, persistă din nefericire o percepţie negativă a bolnavilor psihic, o atitudine de rejectare a acestuia ce se învârte în jurul prezumţiei de periculozitate şi impredictibilitate a acestor pacienţi, atitudine întărită şi de tablourile stereotipe ce apar în mass-media (TV, filme, ziare).

Atitudinea aceasta negativă (având o strânsă legătură problematica comunicării în general cu pacientul psihotic) este parte a unei grupări mai largi de credinţe, atitudini şi valori caracterizate prin absenţa simpatiei pentru oamenii aflaţi în suferinţă, a unei neîncrederi adânc înrădăcinate în oameni şi instituţii medical psihiatrice şi a unor concepţii rigide asupra a ceea ce este corect sau greşit. S-a observat că atitudinea negativă faţă de pacienţii psihici este mai pronunţată la persoanele în vârstă, a celor cu nivel educaţional scăzut şi al bărbaţilor comparativ cu femeile.

Prin impactul asupra comunicării cu pacientul psihotic, atitudinea negativă este importantă dintr-o multitudine de motive, dar mai ales pentru faptul că ea privează pacientul de ajutorul medical.

Pare incredibil, dar simptomele psihotice sunt ignorate sau tolerate inimaginabil de mult atât de pacient cât şi de microgrupul în care trăieşte. Studiile asupra primului episod de schizofrenie evidenţiază faptul că perioada medie de timp de la debutul simptomelor psihotice şi până la iniţierea unui tratament eficient este frecvent de 1-3 ani, cu situaţii de peste 3 ani deloc rare (Johnston et all., 1986, Loebelet et all., 1992, Beiser et all., 1993).

Numeroase alte studii (McGlasham 1999, Barnes et all., 2000, Ho et all., 2000, Larsen et all., 1998) au identificat pacienţii rămaşi netrataţi în comunitate de asemenea de 1-3 ani.

Dar chiar şi pacienţii care se adresează serviciilor sistemului de sănătate înregistrează întârzieri considerabile în instituirea unei terapii adecvate. Loebel arată într-un studiu că pacienţii aflaţi la primul episod de schizofrenie au avut în medie 9 consultaţii (contacte medicale) cu profesioniştii din sistemul de sănătate înaintea primirii unui tratament adecvat. Durata de timp dintre debutul simptomelor psihotice şi iniţierea tratamentului (cunoscută şi sub numele de durata psihozei netratate) are implicaţii profunde asupra pacientului şi familiei sale.

Se cunoaşte faptul că simptomele psihotice netratate pot avea un efect „toxic” prin ele însele asupra structurilor cerebrale. Nenumărate studii au evidenţiat corelaţii dintre durata psihozei netratate şi prognosticul afecţiunii în termeni ai ratei de recădere, duratei de timp necesare atingerii remisiunii simptomelor, nivelului de remisiune atins, etc. Pe de altă parte perioada psihozei dinaintea începerii tratamentului a fost găsită a fi (Lincoln, 1998), deosebit de traumatizantă pentru familiile pacienţilor fiind caracterizată prin rate înalte de suicid şi parasuicid, suferinţă familială, acte medico-legale, intervenţii ale poliţiei, utilizare de droguri, comportament ameninţător, perturbant, cu tendinţa de a abandona relaţia cu pacientul. Din nefericire, motivaţia de a căuta ajutor psihiatric apare numai în contextul deteriorării severe în funcţionarea relaţiilor intrafamiliale.

Comunicarea cu pacientul psihotic este grevată de asemenea de o serie de prejudecăţi, unele aparţinând chiar personalului medical. O prejudecată deseori întâlnită printre cadrele medicale care îngrijesc pacienţi psihotici având distorsiuni importante în aprecierea realităţii este aceea că în totalitate judecata pacientului este afectată, că acesta nu ar fi în stare să discearnă sau să acţioneze în mod responsabil, prezumţie ce nu corespunde realităţii. Comunicarea este un proces învăţat, influenţat desigur de aptitudinile persoanei, de abilitatea sa de a relaţiona cu alţii, de experienţele trecute, de condiţia socio-culturală sau etnică, dar şi de cunoştinţele asupra subiectului abordat.

Desigur comunicarea cu pacientul psihotic recunoaşte anumite aspecte specifice, pur tehnice ce pot fi divizate în:

– atitudini greşite

– atitudini corecte

Pacientul psihotic simte nevoia să comunice, să exprime trăirile patologice care de cele mai multe ori sunt angoasante. Simptomul psihotic nu anulează comunicarea în totalitatea formelor ei. Faptul că pacientul psihotic ne comunică suferinţa lui într-o manieră care ne intrigă, ne contrariază, ne şochează, ne sperie nu ne dă dreptul să o ignorăm. Atenţia, îngrijorarea, compasiunea şi suportul de care beneficiază simptomele medicale, o datorăm în egală măsură simptomelor psihice şi mai ales celor psihotice. Imaginaţi-vă că întoarceţi spatele unei persoane care se prăbuşeşte sub ochii dumneavoastră acuzând dureri precordiale. Este acelaşi lucru.

Sursa: Dorothy Law Nolte / Articol trimis pe mail de catre doamna Psiholog Costache Adriana

SEO Radu Leca

Model Adelina Maria