Concept story, Miron Manega

MIORIȚA, pretext de manipulare istorică

MIORIȚA, pretext de manipulare istorică
    Miron Manega

 “Scoateţi Mioriţa de pe drapel!” – spunea, într-o emisiune tv, Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate. Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu Covaci, ca şi alţii mai mărunţi, sunt victimele unei colosale manipulări istorice, denumită – ba chiar “branduită” în acest sens – fatalism mioritic. O formidabilă demonstraţie de iluzionism, făcută cu toate obiectele la vedere (fără “preparaţie”, cum ar spune Iosefini), dar în care privitorul vede ce-i arată iluzionistul.

Cică blestemul naţiei noastre e filosofia acestei minunate balade. Fals! Ar fi bine să fie aşa – din motivele pe care am să le prezint – dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”…

Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct de vedere epic…
Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se “deplasau” cu turmele “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine sunt ciobanii: “Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”. Urmează conflictul:
„Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş’are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!”…

Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman” şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie” performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte cuvinte, cel mai „şmecher” – ca să ne exprimăm în termeni colocviali! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de „şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea ce se şi hotărăsc să facă:
„Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare”…

Abia acum apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea oii, care i se adresează direct, avertizându-l:
„Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş’un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l’apus de soare”… etc.
Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba, ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune:
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
ŞI DE-A FI SĂ MOR
În câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean…”

Aici se află cheia întregii mistificări. Versul “ŞI DE-A FI SĂ MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa. Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers!

Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului (oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul lui de referinţă (cel mai “ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT nimic în acest sens! Spune doar atât: “şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei – mai rudimentare ca expresie artistică – în care ciobanul chiar se luptă şi chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”. Şi dacă tot e să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă? Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe cioban într-un fel de “acarul Păun” al vinovăţiei noastre.

În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o înfrângere! O transfigurează în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins. Nici în viaţă, nici în moarte.

Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume…

În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea formulă: “Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi la loc originalul!”