Psihologie, Ultrapsihologie

Cele o mie de fețe ale iubirii

Cele o mie de fețe ale iubirii

Comparativ cu alte noțiuni abstracte, iubirea pare a ridica serioase probleme atunci când se discută pe marginea ei, o dată pentru că acoperă o plajă foarte largă de aspecte, putând reprezenta un sentiment, un fenomen, o idee, etc., a doua oară din cauza experiențelor, deci și a viziunilor diferite pe care le au cei angajați în dialog (de aici și riscul de rătăcire în discuții interminabile, din care, nu de puține ori, anjungi să te întrebi de la ce anume a pornit totul).

De vină este și faptul că, oricât de academic ai încerca să abordezi subiectul, dimensiunea sa romantică îți sabotează adesea încercările de a ”părea serios”. Ținâd cont de considerentele menționate, voi evita să definesc în vreun fel acest concept. Așa cum spunea Emil Cioran, Definiția este minciuna spiritului abstract, prin caracterul său reductivist.
Pare într-adevăr dificil și riscant pentru omul modern să stabilească cu exactitate felul în care se manifesta iubirea în timpurile imemoriale, mai ales că de acestea ne desparte un număr absurd de ani. În situația de față, mitologia ne poate oferi o seamă de răspunsuri valoroase. Legendele pe care anumiți gânditori ai antichității le valorifică în filosofia lor aduc la lumină idei care își păstrează valabilitatea în fața treceri timpului, părând să fie relevante în privința iubirii simțite și manifestate de omul ce a fost, este și va fi.

În opera Banchetul, realizată sub forma unui dialog intre mai mulți înțelepți, Platon vorbește despre originile și caracterul aparte al dragostei. Conform legendei, la început era Haosul, apoi au luat naștere Gaea, personificarea Pământului, și Eros, personificarea dragostei. Din acest mit desprindem o idee importantă, și nume: pentru ca dezordinea să se transforme în ordine, iar viețile oamenilor să fie echilibrate, este nevoie de iubire. Să ne gândim la câte situații neplăcute au loc în prezent, din cauza absenței sau dispariției sentimentelor de dragoste: familii destrămate din cauza divorțului părinților (pentru că aceștia nu mai simt nimic unul pentru celălalt), copii care, din lipsa dragostei materne, nu se dezvoltă emoțional și psihic într-un mod normal, persoane care suferă de depresie din cauza negăsirii unui partener, etc.

În continuare, Platon aduce la lumină un aspect interesant cu privire la comportamentul îndrăgostitului, spunând că, în situația în care o persoană a comis un delict, o fărădelege, un act criminal, va fi mult mai rușinată dacă a fost prinsă în fapt de cel sau cea pe care o iubește, decât dacă ar fi fost văzută de un om oarecare, din imediata apropiere. Câți dintre noi nu împărtășesc acest sentiment? În aceeași ordine de idei, filosoful afirmă că ”numai cei ce iubesc sunt gata să moară unul pentru altul”, exemplificând printr-o legendă: Alcesta, soția regelui Admet din Tesalia, își iubea atât de mult soțul încât a ales să moară în locul lui, salvându-l. Gestul ei altruist i-a impresionat pe zei într-o așa măsură încât au decis ca în cazul ei să facă o excepție și să-i îngăduie a părăsi Hadesul, readucând-o la viață. Evenimentele din prezent ne ilustrează o muțime de cazuri de moarte prin sacrificiu (de exemplu, în contextual unor hazarde naturale, sunt părinți care mor în încercarea de a-și salva copiii), dar și prin sinucidere (există numeroase cazuri în care, atât tineri, cât și oameni în vârstă au comis acte suicidale din cauză că partenerul de viață i-a părăsit). Platon asociază sentimentul de iubire și cu lipsa de discernământ, care astăzi este explicată de neuroștiințe prin creșterea nivelului de adrenalină în sânge.

Filosoful diferențiază între Erosul Obștesc (iubirea vulgară, a oamenilor de rând) și Erosul Ceresc (iubirea omului superior). Transpunând vorbele sale într-un limbaj de specialitate, primul tip de Eros caracterizează persoanele care, în relațiile de iubire, sunt orientate către excese (de natură sexuală și nu numai), căutând cu precădere satisfacerea nevoilor personale și apelând la tehnici de maipulare a propriului partener în acest sens. Sunt indivizi hedoniști (pleasure seeking), caracterizați de egocentrism, care nu se dau în lături de la a comite fapte imorale sau ilicite. Ei au ca principal punct de reper în alegerea partenerului aspectul fizic, aspirând către persoane cu o inteligență modestă, întrucât sunt mai sugestibile, mai ușor de persuadat. Filosoful atribuie acestui tip de iubire și o latură patologică, precizând că astfel de oameni pot manifesta un comportament sexual deviant, săvârșind acte de pedofilie. La polul opus, Erosul Ceresc presupune altruism, cinste și implicare. Caracterizează relațiile în cadrul cărora iubirea este sinceră și profundă, iar fiecare dintre parteneri caută mai degrabă să îi satisfacă dorințele și nevoile celuilalt, decât pe ale sale. Prin delimitarea acestor două tipuri de Eros, Platon conturează niște portrete relevante ale indivizilor umani din orice timp sau societate.
În antichitate, inima era considerată ca fiind sediul gândurilor și conștiinței morale (idee susținută mai ales de filosofia evreilor), însă demersurile științifice ulterioare au demontat această credință, acordând creierului locul binemeritat în centrul vieții psihice și emoționale.

Cercetările de actualitate arată și explică pe larg ce transformări au loc la nivel neuronal atunci când ne îndrăgostim de cineva.

Helen Fisher de la Universitatea Rutgers din S.U.A a propus trei stadii ale iubirii, şi anume: dorința sexuală, atracția și atașamentul, fiecare stadiu având legătură cu diferiți hormoni și neurotransmiţători. Dorința sexuală este determinată, la ambele sexe, de estrogen și testosteron. Atracția reprezintă faza în care indivizii sunt puternic îndrăgostiți și nu se pot gândi la altceva în afara persoanei care constituie obiectul iubirii lor. Oamenii de știință consideră că principalii neurotransmițători implicați în acest stadiu sunt adrenalina, dopamina și serotonina.

Fazele inițiale în care oamenii se îndrăgostesc activează răspunsul la stres, crescând nivelul de adernalină și cortizol în sânge. Acest lucru se manifestă la nivel organic prin transpirație într-o mai mare măsură ca de obicei, accelerarea ritmului cardiac și uscarea buzelor/gurii. Helen Fisher a examinat creierele unor cupluri proaspăt formate și a descoperit prezența dopaminei la un nivel ridicat. Declanșând o stare intensă de plăcere, acest neurotransmițător stimulează ”dorința și recompensa”. S-a constatat că are același efect asupra creierului precum consumul de cocaină.

Cercetătoarea sugerează de asemenea că, adesea, cuplurile manifestă semne de creștere a nivelurilor de dopamină: sunt mult mai energice, necesită mai puțin somn și mai puțină mâncare (observăm așadar un fel de minimizare a nevoilor primare), iar atenția lor este concentrată asupra noii relații, manifestând încântare până și față de cele mai nesemnificative aspecte. Serotonina clarifică motivul pentru care ne îndrăgostim, iar persoana iubită apare și reapare în mod constant în gândurile noastre.

Ar putea dragostea să ne facă să gândim diferit? Bineînțeles! Un experiment care a avut loc în Pisa, Italia, a confirmat această ipoteză. Doctorul Donatella Marazziti și-a propus să investigheze în ce măsură mecanismele cerebrale care ne fac să ne gândim în continuu la persoana iubită au vreo legătură cu mecanismele implicate în tulburarea obsesiv-compulsivă. Examinând mostrele de sânge ale unor cupluri formate cu şase luni în urmă, a descoperit că nivelurile de serotonină echivalau cu cele ale pacienţilor obsesivi-compulsivi.

Așa cum am observat și mai devreme, știința de astăzi, prin metodele sale obiective, demonstrează existența unor fenomene intuite, trecute printr-un filtru subiectiv și descrise de-a lungul istoriei de către strămoșii noștri. Ele apar sub forma miturilor, proverbelor și zicătorilor din popor. Expresia ”a i se aprinde călcâiele” (după cineva) transpune într-un limbaj metaforic declanșarea dorinței sexuale ( în urma creșterii cantității de dopamină).

La fel putem spune și despre proverbul ”Tânăr lângă tânără, ca paiele lângă foc”, care, prin analogie, devine foarte sugestiv în ceea ce privește senzațiile resimțite în prima fază a iubirii. Expresia ”a fi nebun după cineva” intuiește foarte bine manifestările cauzate de creșterea nivelurilor de serotonină. În poezia Sburătorul, Ion Heliade Rădulescu ilustrează manifestările organice cu caracter simptomatic ce însoțesc faza incipientă a iubirii: ”Pieptul mi se bate”, ”Un foc s-aprinde-n mine”, ”Îmi ard buzele”, ”Tremur de nesațiu” ”o piroteală de tot m-a stăpânit”, etc. Se remarcă o tendință aproape universală de a simboliza stările interioare asociate îndrăgostirii prin intermediul focului, tendință care la noi se regăsește cel mai pregnant în mitul Zburătorului.

De ce întrețin oamenii raporturi sexuale? În aparență, această întrebare este banală și nu pare a scoate la iveală prea mult din ceea ce nu ne este familiar deja. Aproape orice elev care a trecut pe la orele de biologie (sau care dispune de conexiune la internet) se va grăbi să răspundă: ”Prin actul sexual dintre indivizi de sexe opuse se asigură perpetuarea speciei ” Doar atât? Abordând o perspectivă etologică, romancierul Alain de Botton ne face să reconsiderăm, dacă nu scopul, măcar semnificația acestui fenomen.

Încă din primele zile de la naștere, copilul stabilește o legătură fizică și emoțională cu mama sa, legătură ce își lasă puternic amprenta asupra dezvoltării biologice, psihologice, dar și asupra comportamentului sexual de mai încolo. La începutul copilăriei mici, contactul fizic dintre mamă și copil se realizează în cel mai intim mod, prin alăptare, iar bebelușul este mângâiat , sărutat și legănat în mod constant, deci i se asigură un confort emoțional. Pe măsură ce crește, iar zonele intime sunt acoperite de haine, aceste stimulări fizice scad progresiv. Cu timpul, și alte părți ale corpului vor fi acoperite, ceea ce face ca zonele de contact să se împuțineze considerabil, până când apropierea de corpul mamei va fi substituită de gesturile colocviale de la nivelul grupului social (strângeri de mână, îmbrățișări amicale, sărutări pe obraz, etc). La maturitate, în timpul actului sexual, individul asociază în mod inconștient acel moment de intimitate cu clipele în care primea afecțiune necondiționată din partea mamei, aflându-se în contact fizic cu aceasta.

Odată cu diminuarea numărului de atingeri, copilul simte că dragostea și-a schimbat caracterul necondiționat, percepe anumite lipsuri, care vor fi abordate într-un fel specific de fiecare dintre noi. Modalitatea în care optăm să compensăm aceste pierderi își lasă amprenta în procesul de maturizare. Afirmația pe care de Botton o face este cel puțin interesantă: mai târziu, vom căuta să acoperim golurile prin intermediul partenerului nostru sau prin artă . Ultima idee pare a fi consonantă, în limitele de rigoare, cu concepția lui Freud conform căreia produsele culturale reprezintă un demers de satisfacere voalată, într-o manieră acceptată social, a pulsiunilor sexuale.

Întorcându-ne la partea de mit, nu cumva, odată izgoniți, trăim cu nostalgia Paradisului pierdut, pe care încercăm să-l regăsim prin acte care ne pot insufla (într-o mai mare sau mai mică măsură) starea de beatitudine primordială?

Pășind către o viziune literară, observăm existența unor asocieri frecvente între dragostea maternă și cea din cuplu, între mamă și iubită, reflectate mai ales în poezie, într-o manieră sensibilă și de o simbolistică aparte. Să ne amintim, pentru a exemplifica, de opera ilustrului poet Nichita Stănescu; în poezia Către Galateea, persoana iubită este învestită cu puterea actului creator ”Și mă rog de tine/ naște-mă.” Desigur, aici este vorba despre o naștere într-un plan superior al ideilor, care îl situează pe poet în atemporalitate. Ea este complemetară nașterii propriu-zise, săvârșită de către mamă. Se poate spune că, dacă mama este dătătoare de viață, iubita conferă un caracter miraculos vieții (la fel ca opera).

Așadar, iubirea poate fi privită din mai multe perspective, fără ca ideile rezultate să se contrazică unele pe altele, ci, dimpotrivă, să se potențeze reciproc și să aducă lămuriri în plus. Întrebările capătă răspuns și nasc alte întrebări, astfel încât procesul de cunoaștere nu va înceta niciodată, căci a învăța este o datorie față de noi înșine.

Cojocaru Miruna
Studentă în anul III la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București

Citit si editat de Radu Leca

Aprobat de Radu Leca

Publicat de UltraPsihologie.ro

Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching

Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.

psiholog,mediator,coach

iubire,despre iubire,carti de dragoste