Relatia mama copil

Cand magia si inteligenta se ciocnesc, apare cel putin un articol minunat. Cu bucurie si multa lumina in suflet, sunt fericit ca va pot prezenta unul dintre cele mai calde si emotionante articole publicate de noi pana acum.

Esenta vietii pe care o aducem la lumina
Lumea ultimilor 10 ani se divide, ocazional dar vocal, in femei ce-si doresc sa devina mame si femei care nu-si gasesc rostul intr-un asemenea rol. Despre cele care devin mame intamplator si n-au descoperit inca carei multimi apartin, putem doar spera ca, cel putin dupa nastere, inca mai oscileaza. Indiferent de alegere, rolul nostru in viata nu e masurat doar de procreere, caci putem da nastere la multe alte valori prin actiuni, determinare sau daruire catre alte scopuri. Nu sunt dintre persoanele care cred ca femeia musai trebuie sa nasca, sa creasca si sa faca adult un copil, caci altfel nu si-a indeplinit menirea. Cred ca putem contribui si in alt mod la viata noastra pe Pamant, facand alegeri frumoase si optand pentru actiuni ce sunt de folos multor alti oameni. Atata vreme cat ne asumam aceasta granita.
Un lucru imi pare a fi cert, anume ca rolul de parinte a evoluat, deopotriva cu tot ce ne inconjoara, natura sau produs de om. Dar si-a schimbat si misiunea. Partial. Caci inca mai gasesti parinti care dau copilului valoarea de moneda in tratarea emotionala sau administrativ financiara a relatiei de cuplu, ori parinti care transfera intru totul pe umerii, mai intai de toate capul, copilului, multimea de vise inabusite legate de aptitudini ori inchipuite talente pe care n-au apucat sa le puna in practica.

Mama da viata copilului, ce-i drept, aducandu-l la lumina zilei dintr-un frumos si protectiv mediu umed intr-unul cat se poate de arid. Ori, ce devine din ce in ce mai arid. Mama invata copilul despre lumina si intuneric, dragoste si durere, zbor si flori, despre zambete si imbratisari, despre bine si rau, despre joc si responsabilitati. Atat copilul, cat si mama, au nevoia ca langa ei sa participe la viata de zi cu zi, intr-un mod sanatos, si tatal.

Ceea ce consider mai util si intelept sa ofere mama copilului, dincolo de viata, este un sens vietii acestui copil. Unul frumos definit, responsabil, constructiv, valoros dincolo de propriile sale nevoi ca mama.
Odata cu aceste ganduri, mi-am amintit de un citat, atribuit lui John Lennon, referitor la proiectia data de societate, familie, grupuri de apartenenta, viitorului pe care copilul de foarte mic trebuie sa si-l aleaga.

„Cand aveam 5 ani, mama imi spunea mereu ca in viata cheia este sa fii fericit. Cand am mers la scoala, am fost intrebat ce vreau sa fiu cand voi fi mare. Am raspuns ‚fericit’. Mi s-a spus ca nu am inteles exercitiul, am raspuns ca ei nu inteleg viata.”

Cati dintre noi nu am auzit intrebarea, firesc adresata copiilor de foarte putini anisori: Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Ce presiune incredibila poate fi pe un copil, care inca nici nu stie cine este, sa aleaga intre ce ii spune bunica, mama, tata, scoala sau o fotografie dintr-o carte de povesti ca ar fi bine sa fie cand va fi mare si chestionat asa tam nisam pe cand el e preocupat de jocul in care e implicat, care din fericire, neintrerupt, ii este de mare folos pentru dezvoltarea sa ca om. Totodata, ce stanjeneala pe familia a carui copil emite singur tot felul de idei despre ce-si doreste sa fie cand va fi mare si cu care, familia, nu e de acord. Fericiti cei care-si incurajeaza copilul sa fie pe rand de toate, ajutandu-l sa inteleaga ce inseamna, ce responsabilitati presupune, cui va fi de folos, caci odata cu trecerea anilor copilul va invata sa discearna, cum este si firesc, sa aleaga dupa o cel putin o minima analiza.

Ca o consecinta, dupa ce dai viata, a da sens vietii copilui tau este nu doar o prioritate, dar mai ales o responsabilitate materna. Completata ulterior de tata, scoala, societate si mai ales de copilul insusi. Ma refer aici la a-l ajuta sa-si descopere mediul in care traieste, sa exploreze, sa esueze, sa aleaga, sa reuseasca in a afla si in a cauta raspunsul la miile de intrebari ce se nasc in capul acela scump, fotografiat din toate unghiurile si postat pe toate gadget-urile cu care familia e dotata cat copilul e mic sau pus la indoiala pe masura ce anii trec si parintii cred ca stiu ce-i mai bine si cum e mai bine sa se intample lucrurile.

Francoise Dolto*, o renumita pediatra si psihanalista franceza, considera ca ”la nastere, indiferent de cum evoluam dupa aceea, suntem de zece ori mai inteligenti decat la varsta la care credem noi ca suntem inteligenti, adica pe la douazeci de ani…..la nastere, suntem cu totii inteligenti; dupa aceea, inteligenta se distribuie inspre dorinta si interese multiple”.

Oare cati dintre noi au uitat ca, nu mai au douazeci de ani?
Tema vidului existential, care macina de decenii societatea occidentala, mai de curand si societatea romaneasca, este totusi rezultatul acestei lipse de sens al vietii, pe care parintii, neinvatati la randul lor de altcineva, n-au stiut sa-l daruiasca, sa-l dezvolte copiilor lor, in schimb l-au inlocuit pe deplin cu posesiunea de bunuri. Dezbaterea face subiectul unui alt articol, mai ales ca vidul existential sta la baza atator de multe nevroze, deprinderi distructive de viata, ca dependenta de droguri sau comportamente sinucigase in randul copiilor. Reflectati singuri despre rostul existential, dupa parcurgerea unei carti deosebite scrisa de Viktor Frankl*, un reputat neurochirurg si psihiatru, „Omul in cautarea sensului vietii”.

Exista un caz frumos, gestionat de un practician, care povesteste colegilor, cum o mama vine la terapie cu copilul pentru ca acesta sufera de insomnie. La detalierea programului zilei, medicul afla ca nu exista niciun minut al zilei in care copilul sa nu fie implicat intr-o activitate: scoala, balet, lectii, meditatii, cursuri, etc. La finalul discutiei, terapeutul o intreaba pe mama daca copilul sta, pur si simplu, sa priveasca in tavan, reflectand ori gandindu-se la…nimic(uri). Raspunsul mamei e suficient de elocvent: ‚cum asa, pai pierde timpul!’

Daca ar fi sa-l urmam pe Charles Bukowski atunci poate am descoperi ca „e foarte important sa ne luam timp de ragaz, de relaxare. Pauza e esenta. Fara a ne opri in intregime si a nu face absolut nimic pentru perioade bune de timp, putem pierde tot….chiar sa nu facem nimic devine foarte, foarte important. Si cati oameni fac asa in societatea moderna? Prea putini. Din acest motiv cei mai multi sunt furiosi, frustrati, maniosi si uraciosi“.

Un excelent profesor universitar si psihoterapeut, care ofera anual catorva sute de studenti bucuresteni ocazia de a excela, sustine ca, parintii, fara sa vrea sau sa-si propuna, isi traumatizeaza intr-o forma sau alta copiii. Important este sa gaseasca punctul optim de trauma. Adica acel punct in care copilul nu e impiedicat sa creasca, dincolo de si inclusiv biologic, intr-o maniera benefica lui si celor din jur, pe tot parcursul vietii sale.

„Le poti da copiilor tai doua lucruri: radacini si aripi” spune un frumos proverb evreiesc.

Psiholog Nicoleta Radu

Citit si editat de Radu Leca

Sursa Photo: http://pixabay.com/

Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching

Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.

psiholog,mediator,coach