Autism, Psihologie

Părinţii copilului cu autism

Atunci când se anunţă venirea pe lume a unui copil, părinţii îşi fac planuri, aleg numele copilului, îşi imaginează cum va fi copilul, cât de frumoasă va fi viaţa lui şi a lor, cât sunt de binecuvantaţi pentru că aduc o viaţă pe Pământ. Şi vine momentul în care apare minunea. Şi părinţii sunt fericiţi şi se bucură de fiecare moment petrecut împreună cu copilul şi totul merge conform planurilor şi aşteptărilor. Dar apare un moment în care se constată că între aşteptări şi realitate există o mare discrepanţă. Copilul nu este deloc cum se aşteptau să fie, nu corespunde imaginii pe care părinţii şi-au format-o… Şi lucrurile încep să se clatine cu putere şi ei simt că pierd controlul. Nu îl înţeleg pe copil şi nu înţeleg manifestările lui, dar mai ales nu înţeleg de ce anume se întâmplă asta şi de ce anume li se întâmplă lor….

Şi începe lupta pentru redobândirea controlului, pentru păstrarea sau refacerea realităţii astfel încât să corespundă imaginii pe care ei şi-au construit-o în aşteptarea copilului, lupta pentru a respinge tot ce se întâmplă cu copilul, lupta pentru a respinge tulburarea şi manifestările ei…

Lupta se desfăşoară pe fondul unor sentimente de frustrare (că situaţia nu este aşa cum părinţii şi-au dorit-o), de furie (că toate astea li se întâmplă lor), de vinovăţie (că poate ei poate au făcut ceva care a determinat asta)…. Aceste sentimente urmăresc toate demersurile pe care ei le iniţiază pentru recuperarea copilului şi se reflectă în interacţiunea cu copilul.

portrait-317041_1280 hands

Fără să conştientizeze aceste trăiri negative şi fără să aibă aceasta intenţie, părinţii ajung să pună presiune pe copil şi să se focuseze sau să vadă doar ce copilul nu face sau face greşit. Ei proiectează pe copil propriile lor sentimente de frustrare, de nemulţumire, de furie. Presiunea apărută este una negativă şi influenţează demersul terapeutic şi stima de sine a copilului.

Am scris la un moment dat un articol în care făceam referire la cei 4 A de care are nevoie copilul pentru a se dezvolta armonios: apreciere, atenţie, afecţiune şi (mai ales) acceptare. Cât de mult are copilul nevoie de a fi acceptat de către părinţi aşa cum este el, cu bune şi cu rele… Cât de important este pentru el să simtă că este acceptat aşa cum este, chiar dacă este diferit de felul în care şi l-au imaginat părinţii… Acceptarea înseamnă iubire necondiţionată, fără dorinţa excesivă de schimbare şi de conformare unui anumit standard sau unei anumite imagini. Acceptarea nu presupune schimbarea persoanei respective, ci susţinerea ei în procesul dezvoltării personale. Te accept aşa cum eşti, cu specificul tulburării, şi te sprijin în tot ce faci pentru a-ţi atinge potenţialul maxim. Nu încerc să iţi schimb natura ta ca fiinţă umană, să schimb specificul tău şi tot ceea ce te face unic. Când încerc să te schimb, înseamnă că nu îmi place deloc felul în care tu eşti, deci nu te accept aşa cum eşti. Te iubesc, dar vreau să fii altfel, vreau să fii aşa cum îmi doresc eu, nu aşa cum eşti tu – în acest moment nu putem vorbi de acceptare. Aceasta este respingerea.

Dar ceea ce respingem este mereu ceva din afara noastră? Sau tot ce respingem este şi ceva din noi, ceva ce nu ne place la noi înşine, ceva ce nu acceptăm la noi înşine? Am vorbit despre acceptarea copilului de către părinţi. Este momentul să ne îndreptăm atenţia asupra părinţilor ca fiinţe umane, nu doar ca şi părinţi ai unui copil cu autism. Faptul că au un copil cu autism nu îi defineşte ca fiinţe umane. Esenţa lor nu este aceasta. Faptul că copilul lor are autism nu înseamnă că vina le aparţine lor, nu înseamnă că ei au făcut ceva greşit sau că nu au fost suficient de atenţi cu copilul lor. Însă aceste sentimente de îndoială şi de vinovăţie îi bântuie pe mulţi dintre părinţii copiilor cu autism, şi în special pe mame. Mama, prin natura ei, este cea care dă na;tere copilului. Femeia se implineste prin rolul de mama, prin copilul caruia ii da naştere. Iar când copilul pe care îl naşte are dificultăţi şi nu corespunde standardelor impuse de societate şi nici aşteptărilor ei, apare frustrarea şi începe lupta cu tot ce înseamnă acea situaţie, cu tot ce trebuie schimbat pentru a fi normal.

man-515518_1280

Dar neacceptarea copilului aşa cum este el, nu înseamnă oare şi neacceptarea propriei persoane şi a faptului că ea ca mamă a nascut un copil care este diferit (în viziunea celorlalţi)? Nu înseamnă oare învinovăţirea propriei persoane şi neiubirea ei, deci respingerea faţă de propria persoană?
Şi atunci, cum ar putea o persoană care nu se acceptă sau nu acceptă părţi importante din ea, să accepte pe cinva din afară (cu care are o legătură atât de puternică)? Cum ar putea un parinte să îşi accepte copilul atât timp cât nu se accepta pe el că a dat viata acestui copil? Şi mai ales cum l-ar putea ajuta să îşi atingă potenţialul?

Ştiu că tot ce am scris este foarte dur şi greu de analizat şi răscolitor. Aceste sentimente nu sunt conştientizate de părinţi şi nu e uşor de ajuns aici şi de a accepta realitatea. Motivul pentru care am ales să scriu aceste rânduri sunt oamenii, adulţi şi copii. Noi oamenii cărăm în spinare câte un sac, mai mare sau mai mic, cu tot felul de sentimente şi emoţii distructive (frustrări, supărări, furie, vinovăţie, invidie etc). Greutatea acestui sac are influenţă puternică asupra nivelului de nefericire din viaţa fiecăruia dintre noi. E adevărat că viaţa e dificilă şi că sunt multe greutăţi şi situaţii limită. Însă de fiecare dintre noi depinde pentru câtă vreme dorim să cărăm acel sau şi dacă vrem să mai aruncăm de prin el, ca să fie mai uşor. Iertarea are puterea de a face ca sacul să scadă în greutate. Iertarea celorlalţi, dar mai ales iertarea propriei persoane pentru tot ce simte negativ, pentru tot ce se învinovăţeşte, pentru furia pe care o simte faţă de ea însăşi, pentru tot ce nu este aşa cum şi-a dorit. Iertarea înseamnă iubire şi acceptare. Acceptarea oferă puterea de a te focusa pe soluţii şi nu pe problemă.

Copilul simte mult mai bine decât adultul tot ce transmit ceilalţi ca şi emotie şi tot ce simt cei din jurul său în legătură cu el. Acest lucru se întâmplă deoarece el este la început, nu are deja formate credinţe despre ce e bine şi rău, despre ce ai voie să faci şi ce nu, depre ce e ruşine şi ce e permis. Adultul are deja formate aceste `programe` şi seturi de credinţe care îl depărtează de centrul fiinţei sale, de Sinele său. Copilul cu autism este şi mai sensibil din acest punct de vedere. Dificultăţile de comunicare pe care le are îl determină să fie mult mai deschis şi mai receptiv la energiile din jur, energii provenite din trăirile celor din jur. Astfel că el simte neacceptarea sa de către adult, de către părinţi, neacceptare de care de cele mai multe ori adultul nici nu este conştient.

Cum în fiecare bine există un rău, şi în fiecare rău există un bine. Văd în fiecare zi diferenţa de greutate a sacilor de emoţii distructive pe care părinţii îi cară în spate. Văd asta pe copiii lor, în evoluţia copiilor. Atitudinea părinţilor faţă de tulburarea copilului şi faţă de propria lor persoană are impact asupra rezultatelor terapiilor în care este implicat copilul. Este adevărat că rezultatele depind şi de calitatea terapiei, de echipa de terapeuţi, de vârsta la care se începe şi de potenţialul copilului. Dar ceea ce susţine mereu toate demersurile terapeutice şi toate metodele de recuperare este atitudinea celor din jurul copilului. Copilul cu autism are nevoie de iubire, iubire necondiţionată. Iar pentru asta e nevoie ca părinţii să se iubească necondiţionat pe ei înşişi. Nu poţi oferi ceea ce tu nu ai.

Ceea ce fiecare dintre noi are nevoie pentru a fi în echilibru şi a putea continua şi finaliza orice bătalie este iertarea şi iubirea propriei persoane. Acceptarea propriei persoane, aşa cum este ea.

Vreau să îi felicit pe toţi părinţii copiilor cu autism, şi nu numai, pentru eforturile pe care le depun, pentru determinarea cu care luptă pentru copiii lor. Fiecare dintre ei este un erou, şi nici eroii nu sunt perfecţi. Vreau să îi incurajez pe toţi cei care se regăsesc în acest articol şi pe toţi cei care au trecut de momentele cele mai dificile ale luptei, îi încurajez să împărtăşească din experienţa lor şi celorlalţi părinţi pentru a le oferi puterea de a continua. Împreună putem schimba viaţa copiilor cu autism. Dar schimbarea începe cu noi înşine, cu acceptarea şi iubirea noastră, a propriei persoane.

Dragi părinţi, acceptaţi-vă şi iubiţi-vă pentru tot ce sunteţi, pentru tot ce faceţi, pentru tot ce aveţi! Sunteţi minunaţi. Iar copiii voştri au nevoie să simtă asta.

Alina Mirela Trofin

Psiholog – psihopedagogie specială

Credit Photo: bycfotografem

#ultrapsihologie

psihologie

Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching

Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.

psiholog,mediator,coach